Statuia

Există o statuie pe care o cunosc doar eu. De la depărtare pare a fi din marmură solidă; numai eu știu că e din ipsos și e goală pe dinauntru. Toți cei care o văd o admiră. E foarte frumoasă de la distanță. Dacă te apropii însă, vei vedea că de fapt nu-i decât o formă goală, lipsită de conținut. O coajă. O mască în spatele căreia se află suferință.

E fragilă ca și ipsosul din care e făcută. Statuia asta trăiește, deși nu pot spune că are o viață proprie. E într-atât de atentă să-și ascundă fisurile, încât în timp a uitat complet cine e. Pe când era doar o statuie mică a învățat de la alte statui mai mari că dragostea se câștigă și aparține exclusiv celor perfecți. Ca și praful pe care îl arunci la suprafața apei, nu se scufundă ușor, nu caută nimic în interior, doar plutește cu ochii către ceilalți. Tot ce are valoare pentru ea este în afară, la alții – validare, nevoie, suport. Ea nu există în absența publicului.

E convingătoare și plăcută între alte statui și deși nu le oferă nimic din interiorul ei, reușește să se facă agreatã de fiecare dată. Te seduce, te minte, te manipulează – Master of Deceit. Nu poate da din ea, pentru că nu își scapă ei însăși. E prizoniera unei forme gigant pe care încearcă din toate puterile să o țină în viață. Ca un balon care stă în aer doar dacă primește aer cald constant, trebuie hrănită pentru că altfel își pierde forma.

Se declară îndrăgostită foarte repede și la început te idolatrizează la fel de mult cum face cu ea însăși. Te laudă, te urcă pe un piedestal ca al ei. Își ia coroana și ți-o dă ție deși nu o vrei. Odată insă ajuns aproape, atunci când începi să îi vezi fisurile, devii fără să vrei pericolul care o poate expune. Te transformă într-un un yo-yo pe care îl trage și îl îndepărtează după nevoile în permanență schimbare. Dacă nu te poate controla, îi ești dușman.

Nu protestezi la început, fie pentru că și tu esti dependent de ea, fie pentru că nu îți dai seama de ce se întâmplă. Nu ai aceleași intenții, nu bănuiești cum funcționează ea.

Tu știi că dacă ai fi statuie, la rândul tău nu ai fi perfect. Încerci să îi explici că fisurile o fac asemeni oamenilor. Că există frumusețe în a nu fi perfect. Începi chiar să o aperi de ea însăși. Ți-e teamă să nu cadă și să se spargă. Știi că echilibrul e fragil. Și îți asumi vina. Îți asumi toate vinile din lume. Dar tot nu e destul. Aparențele trebuiesc menținute cu orice preț. Furia ei, venită din teama de a fi văzută cu imperfecțiunile pe care le are, te face o țintă la îndemână. Își ia coroana înapoi pentru că cererile puse pe umerii tăi au fost lăsate neîndeplinite. Oricum nu ai meritat-o niciodata, “nu ai știut să apreciezi”. Te dă jos de pe piedestal și tot ce faci nu e îndeajuns de bun. Ai obosit încercând să fii la înălțime în lumea ei prea plină de pretenții. Ție îți place printre oameni și doar cu flori in păr, nicidecum coroane. Deși demascată, statuia nu renunță la a-și proteja propria figură. Îți declară război și nu ai nicio șansă să lupți cu ceea ce simte. Se blochează în furie și devine furtună.

Și atunci pleci sperând să nu devii victimă în războiul ei cu ea însăși. Mereu înconjurate de oameni, statuile rămân în mare parte solitare pentru că nimeni nu le poate convinge să coboare de pe piedestal și nici nu poate umple golul din interiorul lor.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s