Omul de tinichea

Mi-a spus cineva că oamenii frumoși se nasc atunci când li se năruie lumea. Un fel de smerenie, de gentleness îi cuprinde și de acolo din genunchi învață cum să piardă lupte, cum să accepte tristețea, cum să meargă mai departe. O alchemie a sufletului în care se trezesc că sunt diferiți, în moduri în care nici nu știau că pot fi.

Am recitit zilele trecute Vrajitorul din Oz și am realizat că uneori mă simt ca Omul de tinichea “Acum știu că am o inimă, pentru că e frântă.” Când pierzi pe cineva drag durerea nu se localizează nicăieri – o simți în plex, în cap, în picioare, fiecare celulă a corpului tău vrea să strige… Nu poți da timpul înapoi, nu poți merge înainte. Rămâi suspendat în timp ce lumea își vede de ale ei iar tu, neputincios, te uiți prin crăpături de ziduri la ceilalți. O zi, două, o lună, un an, doi… Îți antrenezi mintea să mai facă un pas în lumea în care ai rămas. Inima vrea să se prăbușească și să plângă. Mintea îți ține capul sus și îți spune să continui. Pendularea asta e tributul pe care îl plătești iubirii. E despre viața care s-a schimbat, despre vocea pe care nu o mai auzi, despre telefonul pe care nu îl mai poți da, despre chipul care rămâne doar pe hârtie. Atunci îți pui pe repeat cântecul care te face să plângi, poveștile care se spun singure. După o vreme durerea se face blândă, se face eliberatoare. Întunericul e tot acolo între pereți reci, dar ai învățat să îl accepți și nu te mai opui. Plângi și râzi în același timp.

Disparițiile lasă spații goale între oameni. Inimile sunt găurite și fac tot posibilul să le peticească – cu cuvinte, cu întâmplări, cu alți oameni. În tăcerea care urmează le auzi cântând atunci când prin ele trece vântul, iar cântecul e auzit și de ceilalți. Nu ești singur.

Și alegi în continuare inima, pentru că creierul nu face pe nimeni fericit, iar fericirea este cel mai bun lucru din lume.

Advertisement