Rebeli sau ei înșiși?

Fii-mea, 19 ani, și-a vopsit părul în verde la un moment dat. Nu mi-a spus, a așteptat să ajung eu la Cluj ca să fie surpriza completă. Fiu-meu, hotărâse și el cam tot pe la aceeași vârstă, să își facă un tatuaj, nu prea mare, nu foarte la vedere, dar cu care nu am fost în totalitate de acord.

Reacțiile mele au fost destul de negative în ambele cazuri, dar nu foarte vizibile. Mai târziu am realizat că dezacordul meu nu se justifica, și m-am bucurat că astea au fost niște bătălii în care am decis să nu intru.

Analizând un pic mai târziu diferențele de opinie, mi-am dat seama că adolescenții nu prea au multe de spus în legătură cu viața lor, cu direcția în care de multe ori noi, adulții, îi împingem. Deseori hotărâm în dreptul lor doar pentru că “știm noi mai bine”, frază pe care am auzit-o la rândul meu când eram ca ei. Asta în timp ce ei de fapt ar fi foarte capabili să ia decizii dacă ne-am da un pas înapoi. Și probabil ar face-o mai bine ținând cont de cum s-au schimbat vremurile.

Când erau în liceu, copiii mei au fost destul de potoliți in comparație cu potențialul generației lor. S-au exprimat mai ales prin muzica și desen, nu prin acțiuni care să mă facă să simt nevoia să preiau controlul. Nu am luat decizii prea multe pentru ei, nu pentru că uneori n-aș fi fost un fel de caracatiță dornică de control absolut, ci pentru că am înțeles că dacă îi las pe ei să hotărască, relația noastră devine mai echilibrată. Le dau spațiul în care pot singuri să vadă consecințele și să înțeleagă că tot ceea ce fac într-un fel sau altul îi definește. Până la urmă, oricâte predici le-aș ține, experiența personală este cea mai bună lecție.

Fii-mea știa de vizita mea și exact cum mi-a spus – ar fi putut să se vopsească a doua zi. A ales însă să o facă cu câteva ore înainte, deși știa că probabil nu voi fi în totalitate de acord. Fiu-meu știa că voi vedea tatuajul mai devreme sau mai târziu și totuși a decis. Asta îmi spune că au încredere în deciziile lor și în capacitatea mea de a le înțelege alegerile, indiferent de reacția mea inițială sau de judecata altora. În plus, nu se tem să fie ei înșiși într-o lume care încearcă permanent să le pună etichete și să-i așeze în rând cu ceilalți.

Sunt bătălii pe care eu ca părinte am ales și aleg în continuare să nu le duc, oricât de greu ar fi, dacă asta ne-ar duce relația într-o direcție pe care nu mi-o doresc. Încerc să înțeleg ce e important pentru ei, oricât de greu ar fi. Asta nu mă face un părinte cool , cum mă consideră colegii lor și nici nu mă pune în rol de prieten, ci doar aduce între noi respectul acela pe care unii părinți îl așteaptă de la copiii lor necondiționat. Eu nu îl aștept. Însă îl simt venind din partea lor ca o consecință firească a respectului meu față de ei, chiar și atunci când e vorba de vorba de aplicat reguli sau de setat limite.

Și da, tinerilor le stă bine cu verde uneori, iar tatuajele, chiar și cele permanente, sunt declarații de spirite libere. Și indiferent dacă suntem sau nu de acord, ei tot vor face asta, doar că e posibil ca noi să nu aflăm niciodată.

Advertisement