A fost o vreme când îmi doream o mulțime de lucruri pentru copiii mei – să reușească în lume, să aibă note mari la școală, să citească mai mult, să facă sport, să descopere un hobby și să exceleze în el, să își facă prieteni și să fie acceptați în grupul din care fac parte ( și pe cât posibil să fie un grup de copii studioși, cuminți și ascultători).
Anul ăsta a plecat și cel de al doilea la universitate. Amândoi sunt tineri adulți, desprinși de casă și părinți, iar eu privind în urma lor îmi dau seama cât de mult au crescut, mai ales pe interior și cum dorințele mele pentru ei nu doar că erau mai mult ale mele, ci s-au și schimbat odată cu ei.
Îmi amintesc cum am suferit când fiu-meu s-a răzgândit în legătură cu medicina generală și s-a decis să studieze stomatologie. Cum fii-mea a renunțat la academia de poliție si a ales psihologia. Și apoi îmi amintesc că același lucru îl făcuse și mama lor în urmă cu 25 de ani când – s-a dus la Litere să se facă profesor în ciuda avertismentelor mamei care îi repeta că va ajunge prof ca ea și nu va fi mulțumită, asta deși mama ei fusese un pedagog extraordinar și gluma preferată era că școala îi va face statuie la cât de dedicată și implicată era. 25 de ani mai tarziu, sunt și eu profesor și asta e perfect.
Copiii mei au avut libertatea de a fi ei înșiși. La diverse vârste s-au definit în diferite feluri fără a simți nevoia să se ascundă. I-am văzut cum au crescut, au experimentat și s-au descoperit. Uneori au decis cum își doresc să fie, hotărând cum și cine nu vor să fie.
Unele dintre cele mai interesante discuții pe care le-am avut de-a lungul timpului, cu ei au avut loc – cu amândoi sau cu fiecare în parte. E o pierdere personală să nu ne facem timp pentru a ne asculta copiii. Eu am învățat o mulțime de la copii. Am înțeles că felul în care ei își manageriază emoțiile depinde foarte mult de ceea ce văd la noi și nu de ceea le spunem. Adică mai simplu: ce fac eu o să facă și ei mai mult sau mai puțin, așa că am început prin a fi mai atent la reacțiile mele. Am evoluat împreună – eu părintele democrat, ei copiii în perpetuă schimbare și evoluție. Mi-a rămas în minte o conversație avută când au intrat în adolescență. Le-am spus atunci că nu mai avusesem adolescenți în casă și că auzisem despre cât sunt de dificili. Le-am spus chiar de gluma aia bună care circula între amicii mei cu copii un pic mai mari, cum că cel mai bun mod de a face față adolescenților era să îi criogenezi la 13 ani și să îi recuperezi la 21. Nu prea au râs pe cât mă așteptam eu, însă au înțeles că deși nici copii mici nu mai avusesem până atunci, mă descurcasem binisor, așa că șansele să mă descurc și cu ei ca adolescenți erau încurajatoare. Își amintesc și ei conversația; încă nu am aflat exact de ce. 🙂 Am făcut o notă mentală să îi intreb la un moment dat, pentru că acum își recunosc destul de bine emoțiile, știu să le accepte și să le proceseze. Au avut condițiile prin care să crească așa cum sunt și nu cum îmi doream eu să fie.
Copiii mei sunt băiat și fată. Mai des mi-am văzut baiatul plângând decât fata. “Fii bărbat! Nu plânge! Băieții trebuie să fie puternici!” Nu i-am spus asta niciodată. Dimpotrivă “E ok să fii furios! Plângi! Exteriorizează-ți emoțiile pentru că rolul meu nu este de a te judeca sau ridiculiza. Eu sunt aici ca să te susțin.” Când sufereau am suferit alături de ei. I-am spus fiicei mele “Nu înțeleg exact ceea ce simți, dar înțeleg ceea ce îmi spui. Sunt aici, nu ești singură!” I-am îmbrățișat și prezența mea a fost suficientă ca să înțeleagă că va trebui să își proceseze singură trăirile știind în același timp că nu e singură în toată treaba asta. “Îmi pare rău că simți asta; sunt aici pentru tine.”
Și am făcut asta ori de câte ori a fost nevoie, indiferent de situație. Au suferit din cauza primei iubiri “O relație de 4 luni, mamă! Îți dai seama!!” Da, îmi dădeam seama că deși pentru mine era o nimica toată, pentru el era un capăt de lume!” Am înțeles asta în momentul în care i-am spus “Nu e sfârșitul lumii!”, iar el mi-a răspuns sec “Poate nu pentru tine.” Așa am înțeles că orice ar simți, emoția respectivă era foarte importantă pentru ei; era chiar așa – sfârșitul lumii.
Cu toate trăirile lor, nu sunt victime. Nu caută în afară explicații pline de reproș pentru ceea ce li se întâmplă sau ceea ce simt. Reacțiile noastre nu au nevoie de vinovați ci de asumare.De ce o persoană face ceva și cum putem înțelege de unde vine asta, e unul dintre lucrurile care fac adulții empatici și funcționali. Nu toate au legătură cu noi. Lucruri rele se întâmplă în lume și uneori e pe nedrept. Oamenii din jur au reacții potrivit nivelului lor de conștiință și înțelegere, iar dacă ei văd asta vor avea încrederea necesară și nu se vor victimiza.
Ce îmi lipsește cel mai mult? Exact ceea ce am făcut toată copilăria lor – am fost acolo, am ascultat, am acceptat, am dat voie. Cum te-ai simțit azi sau cum ești este mai important decât ce ai făcut sau ce notă ai luat. Sunt încă la început de drum, dar nu sunt neajutorați și nici dependenți. Până la urmă ce ne dorim cu toții de la copii atunci când părăsesc cuibul? Să își deschidă aripile și zborul să le fie autonom, încrezător, să îi ducă acolo unde își doresc.
Miss you, kiddos!
My Happy Jar 