Când îți vin copiii acasă

“Ce faci în weekendul următor pentru că aș vrea să vin acasă?” Cu întrebarea asta începe un nou fel de bucurie pe care am observat-o de puțin timp. Mai exact de când mi-au plecat copiii de acasă pentru a studia în alte direcții.

E bucuria care mă apucă la gândul celor câteva zile cu el, sau cu ea, bucurie care se transformă în frenezie dacă se face cumva să vină amândoi. Gândul revederii îmi ocupă mintea în așa fel că mi se reprogramează nu doar weekendul ci și săptămâna dinainte.

E nerăbdarea să îl vezi coborând din autobuz și mergând înspre tine cu spatele drept și pasul sigur. Pe față cu același zâmbet pe care îl ai și tu. Știi că împărtășiți aceeași emoție, doar că acum el e mai potolit și ceva mai serios. Lumea îți ia copiii și îi face oameni mari dintr-o dată uneori.

E pulsul care aleargă atunci când îl iei în brațe și nu ai vrea să-i mai dai drumul. Simți cum se bucură de îmbrățișare, cum îți dă voie să-l strângi fără vreun protest. Deși au trecut doar câteva săptămâni de când l-ai văzut ultima dată, pentru un părinte timpul curge altfel.

E zâmbetul discret pe care îl ai când îi vezi haina aruncată pe jos în hol, rucsacul trântit neglijent pe covor. Nu-l mai direcționezi către cuier și dezordinea capătă alt sens. Le lași acolo ca să te bucuri inclusiv așa de prezență.

E nerăbdarea lor de a povesti și a ta de a asculta. Rămâi blocat cu ei în bucătărie, în picioare, în jurul mesei pe care așteaptă farfurii pline cu gustul copilariei. Mâncatul e vesel și zgomotos. Liniștea ta capătă alt sens.

E cafeaua băută dimineața cu ei de partea cealaltă a mesei. E dimineața devreme și realizezi cum copiii tăi au devenit adulți care înțeleg că timpul are valoarea pe care le-o dau ei. Orele de somn sunt importante într-un anume interval, iar trezitul devreme a devenit voluntar și nu-i mai face arțăgoși.

Și apoi e gătitul bunicii care face pachetul pentru drum și rezerva pentru câteva zile. E ușurarea pe care o simți când îți spun că au ajuns. Destinațiile sunt la capete opuse, întotdeauna prea departe.

Uneori e urcatul în mașină și condusul ore în șir în cazul în care unul dintre ei nu se poate sincroniza pentru același weekend. Și povestea de pe drum … povestea care ține cât se învârt roțile, și merge de la rețete pe care vor să le încerce până la neuroștiințe sau biologie celulară. E îmbrățișarea pe care și-o dau când se văd și la care asiști fără să spui nimic, dar care îți dă încredere că ai făcut treabă bună.

Tot ce ai construit cu ei este ceea ce îi va aduce înapoi la tine, mereu unul către celălalt dincolo de distanțe, dincolo de drumul fiecăruia.

Love you, kiddos!! Miss you, too!

Advertisement