Licurici

Sunt zile în care mă simt ca un licurici închis într-un borcan. În cușcă se moare încet, liber m-aș stinge înghițit de noapte. Întunericul străpunge cerul atunci când liniștea se îneacă în valuri de incertitudine. Alerg pe cărări de îndoială ce îmi taie răsuflarea și-mi înmoaie genunchii, în ritmuri cărora nu le țin pasul. Încotro? Necunoscutul nu îmi e prieten, controlul l-am alungat de mult. În minte mi se amestecă decizii, în suflet mi se suprapun povești. Noaptea e cea mai adâncă și drumul este cel mai lung. Lumea … o iluzie.

Oscilez între extreme. Uneori strălucesc printre cioburi, cu ochii la ploi necontenite, dar care se reflectă albastru. Acolo aerul e dulce și norii cremoși îmi aduc aminte de înghețată. Miroase a vanilie și râsetele copiilor dizolvă tristețea. Alteori însă îmi confund visurile cu gândurile. Noaptea le ucide pe primele și ziua îmi aduce coșmaruri. Între zbateri, drumurile mi se colorează în fața pașilor când rătăcesc. Pierdut complet și abandonat cărării, ajung mereu acasă- cer, lună și stele. Liniștea acum e un vagabond care aleargă cu mine, și îmi aprinde din când în când lumina în colțurile minții. Mă lasă să cad și în cădere îmi cresc aripi…de licurici care nu se teme să iasă în noapte, care alege ca strălucirea lui să capete sens, acolo unde nu dispare, mereu undeva între cer, lună si stele.

Advertisement