Când plouă…

De câțiva ani în iunie plouă zile la rând. Se rup nori și se umflă ape. Cerurile cad zgomotos în valuri ritmate. De cele mai multe ori încep și se termină la fel de brusc, furioase, mereu în forță. Culcă iarba, spală dealurile și cu ele și majoritatea gândurilor mele.

Când plouă mi se aliniază mintea la liniștea lumii. În afară de apa care curge, nu se aude mare lucru. Păsările stau ascunse, străzile se golesc și oamenii de cele mai multe ori tac. Fără să vrea, pamântul cu totul se aliniază cerului.

Îmi place ploaia. Aia lungă și domoală o asemăn cu un cântec de drum lung ce mă duce la gânduri de care nu am vreme când e soare. Iar cea rapidă și furioasă e ca mintea care uneori nu mă ascultă. Ea cu grijile ei, eu cu albastrul meu.

Când plouă, indiferent cum, în aer e o încetineală și o pace care cuprinde totul. Respirațiile sunt mai adânci și viața mai tihnită. Contururile se sterg, formele se estompează; doar culorile sunt mai ascuțite- dar ele nu strigă. Atunci e timpul să mă întorc la mine, la tăcere, la solitudine. Pentru că ploaia nu se grăbește, nu mă întrerupe și mă duce mereu acasă la ai mei, la rădăcini.