Via Transilvanica-Surrender to the road!

Dacă ar fi să sumarizez cele 8 zile de Via Transilvanica într-un singur cuvânt, surrender aș alege. Să te abandonezi drumului, gândurilor sau absenței lor, soarelui și ploii. Să uiți despre a face, a ști, a experimenta și să rămână doar “să fii”. Pentru 8 zile drumul să-ți ia toate rolurile pe care le știai – nu ești părinte, nu ești profesor, nu ești nimic altceva decât tu și atât…un drumeț trecător, în afara definițiilor și etichetei societății.

Acum din nou acasă, recitesc notițele de pe drum și mă încearcă o bucurie așezată; știam că așa va fi. Am făcut o buclă în timp, care m-a pus din nou față în față cu mine și tot ce înseamnă a fi, dincolo de alte verbe. Am scris despre simboluri, despre renunțarea la control, despre oameni, despre simțuri și intuiție.

Ziua 1 – Putna-Sucevița (21.7 km), 7.24 ore, diferență de nivel pozitivă 382m, negativă 358m.

Am intrat în Putna pe basul și cu toba mare bubuind în boxele din mașina lui Ovidiu. În aer e o binedispoziție gălăgioasă, un freamăt de mușchi și gâdilat de tălpi nerăbdătoare care se manifestă în zâmbete, dans și glume de tot felul. Unii de abia așteaptă să pornească la drum. Eu sunt un pic mai potolit – rucsacul meu se pare că e cel mai greu din grup, în plus îmi place singurătatea mai mult decât altora și de aceea am emoții la cum va fi drumul ăsta din câteva puncte de vedere. Vor fi 8 zile de mers, cu 6 oameni diferiți ca personalitate, atitudini și mai ales reacții. Fizic va fi de asemenea o provocare – urcușuri susținute și coborâri la fel. Vom petrece majoritatea timpului împreună și nu știu dacă ne vom cunoaște mai bine unii pe alții, dar cu siguranță fiecare va vedea ce contează pentru sine. Eu știu de ce sunt aici- am nevoie să respir între două zbateri, să iau o pauză de la zgomotul din minte și să-mi pun gândurile pe silent. Pentru mine nu e despre a socializa, a face sport sau a lega prietenii. Este pur și simplu un fel de meditație în miscare, o întoarcere la mine. Grupul îți dă siguranța unei astfel de aventuri, nu ne-am porni singuri niciunul.Pe lângă asta însă, e despre altceva mult mai profund.

Acasă am lasat responsabilitățile pe doi tineri care deși autonomi, abia acum deschid ușile lumii. Au înțeles dorința mea și și-au asumat absența.

La mănăstire e slujbă – oamenii poartă costume naționale și curtea e plină ochi. Aprindem câteva lumânări pentru ai noștri de aici și cei din altă parte, facem o tură de biserică și ne miruim. La ieșire, pe cele 6 rucsacuri aliniate stau 6 pachețele cu sarmale, cozonac și vin. Mulțumim.

E târziu, trecut de amiază și în față ne așteaptă un șir lung de semne, de borne și mai ales de necunoscut. În aer plutește aromă de sărbătoare. Primăvara e întârziată și copacii sunt încă înfloriți. Miroase a fum amestecat cu floare. Aici bătrânii merg pe bicicletă și mercedesurile se conduc în costum popular. Nadia și Gianina vorbeau despre pietrele pe care le cară sau pe care le-au uitat. Eu nu am luat niciuna. Cele pe care le car în viața de zi cu zi nu vor dispărea deocamdată, așa că le-am lăsat acolo unde sunt.

Verdele e teritorial și foarte bine delimitat – un fel de fiecare cu iarba lui verde, cu fericirea lui. E liniște și începe să-mi place. Se aude doar cucul încăpățânat ce avea să îi cânte bucuros Octaviei în fiecare zi. Apoi cântecul fetelor la primul popas…

Bornele sunt reci și nu înțeleg toate simbolurile. Nici nu mă chinui prea mult. Le dau semnificații proprii și le iau așa cum sunt deocamdată.

Ziua 2 Sucevița – Vatra Moldoviței (22km) 10h38min Diferență de nivel pozitivă 1127m ,negativă 1072m

Aseară când am ajuns în Sucevița mă durea un șold de la mersul pe asfalt. Acum dimineața mi-a trecut și sunt ok. Nadia însă a facut bășici în talpă și astăzi șchiopătează. Merge încet și pășește cu grijă. Condiția ei fizică e mai mică decât a grupului, însă nu renunță. Dacă e să admir pe cineva pentru hotărâre și stoicism în momentul ăsta, ea e! Chinuit cum merge, rămâne mult în urmă. Ne regrupăm des și atunci când merg cu ea pe ultimii kilometri, rămân surprins să văd ce zâmbet are pe față și cum se bucură de drum în ciuda corpului care i se împotrivește de data asta.

În curțile oamenilor e o celebrare continuă a vieții. Cu siguranță au și ei griji, dar sunt sigur că merg la fel de veseli, cu picioarele goale, atât pe iarbă cât și pe zăpadă. În pădure sunt șanțuri făcute de unii în “goana după aur”, cicatrici adânci în care se adună noroi; ploaia îl spală, soarele îl usucă iar vântul o să îl împrăștie până la urmă. Deasupra, păsările își continuă cântecul, absente și nepăsătoare. La km 7 deja eram mult mai profunzi, așa că discuția mea cu Nadia este despre atașamente, nevoia și mai ales lipsa de control. Concluzia e una comună deși acționăm diferit … pentru mine e tot Surrender!

Astăzi în zare se văd Giumălăul, Rarăul și Pietrele Doamnei. Lumea nu-i așa de mare, distanțele nu-s atât de greu de străbătut. Stânile sunt goale și e liniște acolo unde ar trebui să ne latre câinii. Nu sunt alți drumeți pe drum, speriați probabil de prognozele cu 95% șanse de ploaie. E soare, e cald și ochii văd până departe.

Ziua 3 Vatra Moldoviței- Sadova (29.39km) 11h48. Urcare 1146m, coborâre 996m

Pe drumul de astăzi e plin de cărări în stânga și în dreapta, invitații la schimbări, renunțări și alte direcții. Mergem de-a lungul unui pârâu zgomotos care la un moment dat tace brusc, plonjând și pierzându-se între niște bolovani. Trecem succesiv prin curți și traversăm pășuni, sărim garduri, deschidem și închidem porți.

Într-o pauză după satul Spărturi, ce-și merită pe deplin numele la cât de împrăștiate sunt casele pe dealuri, și înainte de intrarea într-o pădure ce seamănă foarte mult cu cele din Hășmaș, vedem Obcinele Bucovinei, iar întrebarea “de ce am rămas în România?” își găsește singură răspunsul. Pentru priveliștea asta, pentru liniște și pentru săritul din caruselul zilnic, de asta m-am întors, de asta am rămas aici.

Semnele din traseu sunt mai rare astăzi, dar întâlnim mai multe cruci. Una neagră, solidă și îngrijită, alta strâmbă, fragilă și muncită de furtuni. Oamenii își caută sensul cu ochii înspre cer și pun în vârfuri de deal cruci pentru a pecetlui legăturile.

În urcare spre vârful Pietriș, am dat de brândușe, multe și frumoase. Apoi de urme de urs. Ne regrupăm cu toții și studiem o șopârlă. În zare, pe lângă Rarău și Giumalău, acum se văd și Rodnei. Ghidul drumețului pe VT spune că e posibil să se vadă și Ceahlăul în zilele senine, dar azi nu e una din astea, așa că ne mulțumim cu ce se vede. Și chiar e frumos.

Gândurile mele după 3 zile de mers sunt deja mult mai rare. Rucsacul nu-mi mai sapă în claviculă ca în primele două zile, iar pe urcări, când simt că e nevoie de forță, îi mulțumesc corpului că mă duce acolo unde îmi doresc. Sunt mai prezent la zgomote și la ce se mișcă în jur – pentru câteva clipe se aude un cerb undeva în pădure, o pasăre țopăie în potecă și într-un copac cineva a agățat un craniu de cal, un fel de luare aminte că toate trec și nimic nu durează.

Lacul Iezer e o oază de liniște verde-albastră. Aruncat în mijlocul unei zone împădurite, oglindește cerul și copacii în culori care se amestecă până la turcoaz. Nu bate vântul, e soare și seninul s-a mutat pe suprafața nemișcată a apei. Doar 3 rațe își fac de cap, ignorându-ne complet …viața merge înainte, împreună dar separat…sau invers.

În coborârea către sat, ulița merge de-a lungul unor garduri de lemn, dincolo de care alte povești colorate în verde își țes firele. O pensiune are niște cearșafuri mari albe scoase la uscat, dar până și alea par a face parte din peisaj. Toate-s la locul lor aici și ne primesc și pe noi. Localnicii șoptesc în loc de buna ziua…“Via Transilvanica” și dau din cap zâmbindu-ne.

De abia aștept să-mi dau bocancii jos. În rucsac car 800 de grame de trekkeri pentru care înca nu s-a găsit drumul …

Nici noi nu l-am gasit pe cel corect pentru că, niște minute mai tărziu, câțiva dintre noi o luăm pe marcaj și ne ducem aproape 3 km pe traseul de a doua zi. De abia când realizez că urcăm din nou și ceasul crește numărul de kilometri, ne dăm seama unde suntem și ne întoarcem. Surrender-ul asta al meu în relația cu drumul și harta nu funcționează în toate situațiile se pare. Ar fi trebuit să mă uit pe hartă. Nici acum nu știu exact unde începe și unde se termina Sadova.

În seara asta am înțeles ce spunea Ileana Vulpescu: “Sufletul omului este imprevizibil. Nu poți să știi la ce se aprinde, la ce se stinge. E suficient să se aprindă dintr-o privire și este suficient să se stingă dintr-o vorbă”. Noi oamenii facem uneori niște tragedii din probleme mici. O fi din cauză că nu avem altele mai mari? Și gândul mi se duce la cei pe care i-am pierdut, la boli și la finaluri anunțate și neintegrate. Mă gândesc la alegerile mele, la bătălii pe care aleg să nu le lupt și la schimbările pe care le aduce o vorbă, o privire, un gest. Nu e despre tine! Cu toții trăim în adevărul personal. Acel adevăr e despre tine. Al celuilalt nu e.

And sometimes you win because you don’t play!

Ziua 4 Sadova- Pasul Mestecăniș (21.28km) 8h. uphill 919, downhill 584

Repetăm kilometrii pe care i-am făcut dus-întors ieri, ca lecțiile pe care nu le-am învățat la timp. Trecem prin curțile altora așa cum trecem prin viețile unora. Picură constant și punem husele pe rucsac, măști colorate aruncate pe chipuri în grabă pentru a face față vremurilor. Cerul e greu dar pașii ni-s mai ușori. Lucrurile încep să capete sens și ne găsim fiecare locul. E plin de flori și aflu de la Gianina că una dintre ele se numește ghințură. I se mai spune și gențiană de primăvară și crește pe pajiști alpine.

Când începem să coborâm, merg pe o cărare bolovănoasă între două pâraie paralele pe care le tot aștept să se unească. Încăpățânate izvoarele astea. Fiecare cu drumul lui.

Fundul Moldovei e marcat evident cu o bornă pe care tronează un fund pe masură. Inspirat artistul, frumoasă muza. Ne oprim la birtul din sat, o terasă aflată între case cu grădini în care crește păpădie și bem ceai și cappuccino. Ploaia nu se ține de cuvânt și iese soarele.

De aici drumul o ia pe o uliță unde casele sunt decorate cu motive tradiționale ușor de identificat – nu ai cum să nu remarci strugurii scuptați în lemn sau piatră pe fiecare poartă și zid. Niște copii frumoși se joacă în drum, liberi de gânduri și veseli. Până la urmă casele se termină și noi continuăm pe drumul forestier până în pădure. Bornele sunt mai explicite- o femeie adormită, un copil, un bust, o scară și tot așa. În ghidul VT se vorbește despre o tradiție a copiilor care merg cu uratul în sat cu un buhai, instrumentul traditional al locului și cel pe care urma să îl vedem pe ștampila din Pasul Mestecăniș. Oare copiii pe care i-am întâlnit fac asta?

Traseul ține marginea pădurii și trece tot prin poieni. Merg în față și nu aud decât pașii bocancilor și clopoțelul de pe rucsac. Face un zgomot atât de discret încât e nevoie de liniște ca să-l aud. Pe drum, între două bălți găsesc un broscoi mare și gras. Îl pozez cu grijă ca să nu-l sperii și descopăr că de fapt e mort. A rămas doar o mască din el, uscată și goală pe dinăuntru.

Borna care urmează e un “six pack”, cu care noi ne amuzăm iar Octavia își face poză. Postările ei cu rezumatul zilei ne-au pus zâmbetul pe buze în fiecare seară. Tinerețea e mereu pusă pe șotii și plină de inspirație.

Ziua 5 Pasul Mestecăniș-Vatra Dornei (32km) 10h27 urcare 908m, coborâre 762m

O zi în care trebuie să te colorezi pe dinăuntru dacă vrei să mergi înainte. Suta de kilometri nu e de ici colo. Pe marginea drumului sunt țăruși ce așteaptă să fie aliniați în garduri. Mie îmi seamănă a creioane pregătite să ne coloreze în nuanțe ce miros a pădure. Port tricoul cu motive tradiționale românești și pe care scrie “Antrenat în România”. În dreapta drumului, gardul de lemn e amestecat cu sârmă ghimpată – 2 rânduri. Dincolo de el sunt zări cu promisiuni de libertate în nuanțe albăstrui. Deocamdată nu ai cum să ajungi la ele. După o vreme, rămâne doar un rând de sârmă, la fel de ghimpată însă. Tot nu poți trece. La un moment dat, dispare gardul cu totul, însă dincolo de el e o râpă. Oricum ar fi, drumul până departe nu e ușor. Promisiunile de libertate sunt greu de ținut și pentru fiecare zbor trebuie să îți asumi căderea.

Nu ne-o asumăm, mergem înainte și dăm de o mănăstire ale cărei porți sunt larg deschise, invitație la liniște și împăcare cu sine, cu lumea. Suntem nehotărâți, parcă am intra, parcă nu. Cerul e și el nehotărât- parcă ne-ar ploua, parcă ne-ar ierta. În mintea mea încep să se contureze versuri de muzică franțuzească, semn că mi s-a golit mintea de griji.

Înainte de Vatra Dornei, pădurea e tăiată cât vezi cu ochii și o bornă cu o lacrimă pe ea stă martor. Nu știu dacă așa se curăță pădurile, dar cioatele copacilor căzuți fac o imagine dezolantă pe care refuz să o pun într-o poză. O țin minte și asta-mi e îndeajuns.

Stăm grupați pentru că semnele cu urși sunt tot mai dese iar doi localnici chiar ne confirmă prezența în zonă a unui urs mare și a unei ursoaice cu pui. Mergem destul de întins și aproape că nici nu-mi dau seama când ajungem la Vatra Dornei.

Facem o poză cu celebra frunză din grădina Carpaților, ne ștampilăm carnetele și mâncăm. Sun pe cei doi tineri adulți responsabili de acasă, și îmi dau seama că îmi lipsesc. Am ieșit eu din rol, dar ei tot cu mine sunt.

Cazarea din seara asta e sus în capătul pârtiei de ski așa că încheiem ziua cu un urcuș abrupt pe care la început rămân în urmă ca să pozez o pasăre din vârful unui copac iar mai apoi ca să ascult:

 "What's on your mind? 
When you're lost in time
What's on your mind?
Tell me why
Why does it have to be this way?
......
Well I just had to let you go."

Ascult asta de câteva ori până îi ajung din urmă pe ceilalți. Apoi închid muzica și mă trezesc iar în față, în urcare, pierzând șirul pașilor. “Ești viu! Simte asta! Acum!” Și bea apa!! 🙂

Seara, soarele apune în culori de foc. Deasupra munților cineva a aprins cerul iar crestele se văd ca niște umbre pe orizontul roșu. Aștept să se stingă și ultima văpaie, apoi închid fereastra.

Ziua 6 Vatra Dornei- Poiana Negri (17.62km) 5h25 urcare 312m , coborâre 642m

Plouă ca în luna mai. Mai mult, mai încăpățânat. Pe glugă picăturile bat ritmic și îmi amintesc de prima ieșire la cort. Ce mult a trecut de atunci! Ce multe s-au schimbat, ce multe am schimbat!

Traseul de azi e scurt, mergem mai mult pe drum și mai puțin prin pădure. În Dorna Cândrenilor facem un popas la crâșmă și găsesc bomboanele mentolate pe care le mâncăm în Ceahlău, recompensele de la final de tură. Mâncăm napolitane și bem cafea.

Nu prea am văzut animale sălbatice pe traseu. Cu excepția unei căprioare pe care a văzut-o Octavia, câteva veverițe zărite de Ovidiu, un iepure și ceva șopârle și șerpi, cărările au fost pustii. Să nu spui hop până nu sari gardul însă. La propriu. Înainte de Poiana Negri, la ultima pășune traversată, sunt doi cai, unul mare alb și unul mai mic, cafeniu deschis. Nici nu intrăm bine pe teritoriul lor, că cel cafeniu se pornește galopând înspre noi. Fugim care încotro. Octavia sare gardul înapoi în drum, eu și Ovidiu intrăm în pâlcul de conifere. Armăsarul e hotărât să ne fugărească și ne dă târcoale pufnind nervos în timp ce caută variante să ajungă la noi. La un moment dat chiar intră între copaci și jucăm un fel de prinsa printre crengi ce zgârie. E supărat, ne consideră o amenințare și din când în când se îndepărtează și vine iar azvârlind din copite. Mă bucur că nu e urs și încerc să găsesc o strategie pentru a-l ocoli. Ajung și fetele între copaci și decidem să ne strecurăm prin spatele pâlcului, atenți și sperăm noi nevăzuți. Nu ne-am mișcat niciodată atât de repede cu rucsacuri de 15 kg în spate. Asta da motivație și adrenalină.

Cazarea din Poiana Negri e la Pensiunea Poiana unde suntem primiți cu căldură și câteva butelcuțe cu tot felul de băuturi – afinată, murată, zmeurată și altele pe care nu le mai țin minte. Se oprește și ploaia și îndrăznesc să sper la soare mâine. Vom părăsi Bucovina și vom intra în Ținutul de Sus.

Ziua 7 Poiana Negri- Lunca Ilvei( 26km) 8h12 urcare 447m, coborâre 647m

O zi despre frici, despre finaluri și moarte. Cafeaua e puțină în dimineata asta, la fel și contactul vizual. Mestec zaț și mă gândesc la prietena mea de acasă, la mama ei și la coșmarul pe care l-am avut în noaptea dinainte. Ziua asta e despre neputință, durere și impermanență. Într-o curte copacii sunt aliniați după alte tipare decât cele firești, un fel de “toate sunt cu rost, chiar dacă nu le pricepi tu”. E soare și drumul e sinuos, așa că ba îl privesc din față, ba îmi aduce umbra înainte. E întunecată și întinsă ciudat pe asfalt. E în mișcare. Nu se oprește pentru că știe că timpul nu așteaptă.

Astăzi mi-e frig. Toată lumea e în tricou, doar eu am polarul pe mine. Trecem pe lângă biserică și se aude slujba. Pe pereți sunt chipuri din icoane uriașe pictate cât peretele de mare. Între biserică și drumul pe care mergem se află cimitirul. Când ne îndepărtăm se aude toaca, ritmic, ciclic, mai tare, apoi mai încet. Din soseaua principală se văd case dărăpănate, abandonate, unele modeste, altele imense. Pe toate timpul le-a redus la tăcere. Finalul e același pentru fiecare dintre ele. În ușa unui grajd stă o bătrână pe care nu o zăresc la început. Pare desprinsă dintr-o pictură din alte vremuri.

Și prin minte îmi trece așa – dacă ți-e teamă să cobori în iad, viața nu are rost pentru că nu doare când îți iei rămas bun. Dor speranțele și cuvintele nespuse pe care le cari cu tine. Drumurile sunt lungi, la fel și timpul. Zilele sunt scurte, la fel și viața.

Traseul continuă și se transformă. Trecem niște porți și peisajul se schimbă complet. Încep pășuni, deschideri către munți înzăpeziți – Rodnei- și fânețe pline de păpădii colorate. Borna cu spirală apare și ea … viață, moarte și renaștere.

Ultima pădure pe care o traversăm e un amestec de fag proaspăt și molid. Lumina e caldă și borne vechi de CFR s-au predat pădurii, care le-a primit și le-a acoperit cu mușchi verde. Linia ferată de aici a fost construită în perioada habsburgică. Se aud trenuri în viteză și trecem pe sub un viaduct.

În lunca Ilvei se ajunge pe șosea și mergem de-a lungul unor pepiniere aflate pe ambele părți ale drumului. Adolescenții se dau cu bicicletele pe aici și ascultă muzică în boxe la maxim. Nu e liniște și încep să mă pregătesc mental pentru întoarcerea la civilizație. Mâine e ultima zi de drum.

Ziua 8 Lunca Ilvei – Tășuleasa (21.29km) 8h46 urcare 822m, coborâre 473m

Luăm micul dejun în restaurantul pensiunii lui Avram. Octavia ne citește horoscopul și ne amuzăm pe rând de ceea ce știe universul și noi habar n-avem. Înainte să plecăm, observ pe pereți obiectele tradiționale și mă minunez în fața unora pe care sute de mărgele au fost cusute cu grijă și răbdare.

Traseul de azi e prin Elveția parcă. Pășunile se întind până la poale de munți înzăpeziți. La dreapta sunt Călimanii iar în stânga se ridică Rodnei. Tânăr și Liber sunt la un capăt al lor weekendul ăsta, în căutare de narcise. Între noi și ceilalți nu-i decât un munte, vorba cântecului.

La faimoasa stână a lui Gălan, despre a cărui ospitalitate am tot auzit, îi găsim pe copiii lui. Nici ei nu se dezmint- întind un fund de lemn cu toate ce le-au rămas de peste zi și avem slănină, brânză, roșii și plăcinte. Bineînțeles nu lipsește jinarsul și o lecție de distilărie pentru a identifica fructul din care e făcut – se ia o picătura și se freacă între palme. Apoi se miroase ca pe parfum. Cel pe care l-am băut noi mirosea a mere. Auzim povești despre Moșu’, bunicul care la 98 de ani trimitea copiii după apă, vorbe ca hurdu-burdu și tot felul de regionalisme pe care nu sunt sigur că le-am înteles în întregime, mai mult le-am dedus. Am ținut minte însă că cine bea jinars e sănătos, alminteri e beteag. La plecare întrebarea “Nu vă suparați , ce cărați în trăiștile ăstea? ” ne-a pus zâmbetul pe buze pentru poza de grup. După așa pomană, mai-mai că nu ne mai dădeam plecați…

Pădurea de fagi în care intrăm e amestecată și ea cu conifere. Răman din nou în urmă. Pe partea mea de drum, verdele e în nuanțe de tot felul și contrastează cu cerul albastru. E liniște și drumul e răsucit de-a lungul unei ape. Pe partea cealaltă, pădurea e mai întunecată și deasă.

După o vreme, un indicator ne anunță că mai sunt 4 km până la Piatra Fântânele așa că hotărâm să mai lungim drumul, scoatem butelia și bem cafea. Parcă am fi intrat în panică la gândul că se termină, așa lungim popasul. Apoi pe ultima bucată de drum fetele pun muzică și se dansează:

Mai stai, mai stai, mai stai, 
Dimineata mea de mai,
Mai stai , mai stai, mai stai, un pic!

La Tășuleasa ajungem înainte de căderea serii și suntem întâmpinați chiar de Alin Ușeriu care vine cu o lădiță de bere Csiki Sor. Sunt impresionat de ceea ce au reușit să facă aici și de căldura celor pe care îi întâlnim. Și pentru că am tot auzit în ultima săptămână că universul nu doarme, care erau șansele ca exact la final să dăm aici de un grup de medici oncologi, psihologi și pacienți aflați în vizită? Există viață după cancer!

A doua zi Ovidiu a venit responsabil după noi. E veselie și iarăși se dansează. În preajma lui n-ai cum să fii trist.

Nu știu exact ce am simțit cu toții pe drumul ăsta, pentru mine însă călătoria de pe Transilvanica a rămas în întregime în suflet și îmi doresc să continui.

Am intuit unele, am aflat altele … mai vreau. Știu sigur că viața e mai simplă când nu trebuie să te explici. Știu că suntem diferiți și realitățile diferă, dar tocmai asta ne face valoroși pe fiecare în parte – mulțumesc Nadia pentru meticulozitatea cu care ai adunat informațiile. Mai știu că fericirea e o responsabilitate individuală pentru că nimeni nu ți-o poate da. Am aflat că primim ceea ce dăm – un fel de what goes around comes around, adică dacă vrem respect, trebuie să dăm respect, dacă vrem spațiu, trebuie să dăm spațiu și dacă vrem iubire, asta trebuie să dăm. Am văzut drumuri pe care nu trebuie să apuc și locuri în care să nu rămân. Iar dacă ajung la fundul gropii, în niciun caz să nu sap mai adânc. Am mai înțeles că dacă nu riscăm, nu trăim. Alegem să ne schimbăm fețele și apoi fețele își schimbă locul, dar asta nu ne umple golurile. Ajungem uneori să creștem trandafiri, alteori doar spini. Într-o zi dansăm și în alta mergem singuri. Dar până și spinii au rolul lor când iadul iese dintr-un trandafir… Suntem liberi însă libertatea e moarte când ești îndrăgostit de cușcă.

Cale bună să ne fie!

Ps. Ceasul meu s-ar putea ca pe alocuri să nu fi înregistrat kilometrii sau diferența de nivel exactă, așa că ele rămân orientative…

5 thoughts on “Via Transilvanica-Surrender to the road!

  1. Bună dimineața ! 🙂
    Frumoasă descriere a locurilor vizitate ! 🙂
    Sincere felicitări ! 🙂
    Fără laudă de sine ,TRASEUL sus descris a fost PARCURS și de mine pentru
    PRIMA DATĂ în VACANȚA de VARĂ din anul 1968 pe vremea când eram elev la Liceul Militar ” Ștefan cel Mare ” din Câmpulung Moldovenesc
    http://aliosapopovici.wordpress.com/2013/09/23/
    a DOUA OARĂ în anul 1974 ca să-i arăt SOȚILE locurile unde am învățat CARTE -carte 🙂
    și să IUBESC neamul și ȚARA 🙂
    iar a TREIA OARĂ în vara anului 2002 cu soția ,fiica și fiul ! 🙂
    Mulțumesc frumos pentru frumoasa PREZENTARE a splendidului TRASEU din fascinanta și frumoasa BUCOVINĂ care mi-a răscolit și reactivat AMINTIRILE din anii de LICEU MILITAR !!! 🙂 🙂 🙂
    Toate cele bune ! 🙂
    Alioșa ! 🙂

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s