Citisem undeva la un moment dat că bucuria nu ține mai mult de 20 de secunde și indiferent de câte ori ne întoarcem la ea, amintirea nu poate să o recreeze identic- intensitatea emoției inițiale s-a dus și nu revine. Dacă însă retrăiești tristeți, ele se amplifică și cresc la fel ca greutatea aceea care îți apasă uneori pe umeri până te cocoșează, iar tu nici măcar nu îți dai seama. În zile din acelea, lumea își alege direcții complet diferite de ale tale. Te trage după ea, legându-te cu responsabilități, iar tu te târăști chinuit, încercând să ții pasul. Uneori chiar și picioarele care aleargă îngenunchează.
Sunt însă mai multe zilele în care te bucuri … Pentru că trăirea asta e de mai multe feluri. E aia care vine din afară, când te bucuri pentru, cu și datorită celorlalți. Ca de exemplu, zilele în care telefonul te sună constant, mesaje și voci care își împart bucuria, poate cu tine prima dată. Contezi. Faci o diferență. O parte infimă din fericirea unora se datorează ție și când ei aleg să îți spună asta, îți cresc aripi. Atunci, deși ancorat în realitate, deși venită din exterior, bucuria e pentru fiecare și pentru toți deodată.
Și mai este bucuria aceea care vine din interior. Pe asta o prețuiesc un pic mai mult pentru că se întreține singură. Bucuria pe care o simți când doar ești; nimic din ce faci, din ce ai, din ce știi nu contează. Realitatea devine doar o iluzie. Dacă ești atent, te poți bucura ieșind din întunericul minții, acolo unde, electric ți se nasc simturile . Sapi adanc în sufletul tău și descoperi că ești la fel de liber de griji ca și vrabia din acoperiș sau caprioara de pe dealul din spatele casei. Florile înfloresc la fel de colorate și dacă e înnorat, iar ploaia e frumoasă dacă o accepți. Oamenii din jur devin comori când le dai voie să se apropie și te țin aproape pentru că străluciți la fel. Poveștile pe care ți le spuneai dispar, iar tu doar ești, fără nicio altă definiție. Un pic la fel ca luna ce se sparge pe suprafața apei; e tot întreagă acolo deasupra.
Atunci auzi cum sufletu-ți vorbește. Cum vocea din interior, deși mai putin intensă decât celelalte pe care ți le tot repeți, te conduce în locul de unde viata ți se schimbă în amestecuri sinestezice. Apoi cobori din caruselul pe care alergi cu lumea și calci pe iarbă. Atunci doar ești…tu însuți bucurie.
My Happy Jar 
F frumos scrii și pozele sunt f reușite. Ești o persoană profundă, sensibilă. Totuși parcă simt o urmă de tristețe, de neîmplinire.
Ce te inspiră?
LikeLiked by 1 person
Multumesc frumos.
Gasesc in scris o forma de a elibera, mai ales cand le postez. Porneste din tristete uneori, dar nu asa se termina.
Nu m-am gandit la ce ma inspira, poate faptul ca omul, in general, e rezistent si capabil. Isi face din bucurii si provocari un sir lung de povesti menite sa-l miste. Asta e! Potentialul pe care il avem, in toate directiile.
LikeLike
Cuvintele spuse noaptea devin adevaruri in zori. Contezi? N-as crede. Prima? Nici gand
LikeLike
De ce este nevoie ca un cuvant sa devina adevar? Si adevarul cui?
Ce face ca unele lucruri sa conteze si altele nu? Pentru cine?
Pentru cat timp? Prima, ultima…cine le numara?
Noi traim permanent “intre”
Intre bucurii, intre tristeti, intre adevaruri relative, niciodata absolute…mereu personale
LikeLike
Te amagesti singura si nu intelegi. E greu? Deschide bine ochii. Citeste semnele. Iar adevarurile relative o sa devina absolute! Acolo unde crezi ca esti totul de fapt esti NIMIC…
LikeLike
Ce bine ca nu cred ca sunt totul niciunde. Viata e asa cum ne-o facem.
LikeLike
Cat despre adevarurile absolute? Care adevaruri si ce le face absolute? Mai bine relativismul moral individual. Mereu poti avea un alt punct de referinta, mereu poti fi afectat/atins de o alta perspectiva. Repet…viata e asa cum ne-o facem…fiecare, in adevarul lui… Asa vad eu lucrurile si asta e adevarul meu, cel care conteaza pt mine. Iti.doresc sa gasesti adevarul acela absolut, daca el conteaza pentru tine
LikeLike