Ciucaș – ziua perfectă de iarnă în creastă

E o înțelegere tacită cu universul ca cele mai frumoase ture de munte să se întâmplă pe coduri în toate culorile curcubeului. Ba e cod portocaliu de vânt, ba e galben de precipitații, ba altă culoare de frig, vinețiu probabil 🙂 .De data asta e risc de avalanșă în toți munții. Zăpadă, cât casa peste tot. Noi, planuri de creastă în Ciucaș, normal. Risc 4/5, spune un site care, deși ne cam dezumflă, nu ne desface bagajele. Dimpotrivă, eu una le fac din timp ca nu cumva să rămân acasă. E a treia oară când încerc să ajung pe muntele ăsta, iar la cele 10 ore de soare promise de prognoza meteo, ceva trebuie să se alinieze corect. În plus, după ultimele ture din Ceahlău, în care ne-a nins cât 10 ierni, am bălăurit prin ceață și am înghețat de frig (nu că nu ne-ar fi plăcut), soarele anunțat weekendul ăsta nu poate să mă prindă decât pe vreun vârf de deal pe undeva, cu gura până la urechi. Cel puțin așa e planul.

Ciucașul e un munte ușor cică, dar capricios. Mi-l amintesc cu viscol și ceață, imposibil de dus la capăt. De data asta nu mă uit pe hartă, nu mă interesează traseul în mod deosebit. Indiferent ce vom reuși să facem, știu că va fi îndeajuns ca să îmi doresc să revin.

Ne cazăm în Cheia de cu seară, ca dimineața să ne prindă devreme pe cărare și surprinzător, plecăm aproape la timp. Ne înșirăm pe șosea în grupuri răzlețe. Aud din când în când :” Mi-am uitat ochelarii acasă.” “Nu mi-am luat colțarii, dar oricum nu cred că e nevoie.” ” Mi-am uitat manușile.” Reiau în gând: ” am ochelarii, 3 perechi de mănuși, colțarii și gheruțele. Dacă e nevoie le împart care și cum or fi”, îmi spun. Între timp însă, în față, am un munte care urcă în straturi de verde, maro- roșcat, are creastă albă și se oprește în albastrul cerului.

Intrarea în traseu se face direct de pe DN, unde un indicator pus dincolo de parapet, arată 2.30 -3h până în Vf. Gropșoarele pe cruce roșie. Bulina albastră, Muntele Roșu e returul circuitului nostru. Imaginea șoselei pe care o lăsăm pentru drumul ce intră în pădure, e exact ca alegerea pe care o fac weekend de weekend, atunci când reușesc să mă desprind de ritmul nebun al lumii.

Două drumuri se despărţeau într-o pădure, iar eu

Am pornit-o pe cel mai puţin străbătut

Şi asta mi-a schimbat viaţa. (Robert Frost)

Mă simt ca hamsterul sărit de pe rotița pe care aleargă zilnic, în cursul săptămânii. Până la urmă, nu luăm cu noi decât amintirile pe care le facem, ceea ce trăim, așa că ar trebui să facem amintiri pe care să le putem lua, nu? Din rutină ce să iau? Fac o poză ca să îmi amintesc de sentimentul ăsta și îmi promit să sar cât mai des. Până una alta, sar doar cât să ajung în fața grupului. Stau la 10-15 metri înainte, acolo unde e mai liniște, deși ne intersectăm des cu alte grupuri. Astăzi nu suntem singuri pe munte în ciuda avertismentelor. Cărarea o să fie făcută și creasta posibilă, dacă zăpada e stabilă.

Ne afundăm tot mai mult în pădure pe o potecă domoală. Printre copaci se strecoară o lumină aurie și caldă, binevenită după albastrul rece din Ceahlăul ultimelor ture. Din a merge în față, ajungem a ne separa de grup. Suntem 5, porniți vitejește înainte, după un “transpirăm și noi astăzi un pic?”, aruncat mai mult în glumă decât în serios.

Ieșirea din pădure înspre Poiana Zăganului se face cam după vreo oră, într-un loc unde zările se deschid și poți vedea printre alții, Bucegii și Piatra Craiului, înzăpeziți cu toții. În față e o stână părăsită iarna, și dincolo de ea o pantă care o ține drept în sus nemiloasă. Până să ajungem în vârful ei, patru dintre noi eram în tricou. E cald, e zăpadă și crema mea de soare e la Piatra Neamț. Va fi cu cod roșu de arsură… Urcăm direct pe creastă, evitând traseul de dedesubt. Se alunecă, așa că scurtez bețele și înfig mai bine bocancii în colțurile de piatră udă.

În Curmătura Zăganului, peisajul se schimbă din frumos în spectaculos. Stânci amestecate, colțuri ascuțite, rotunjite, pereți verticali, prăpăstii și abrupturi în stânga. În dreapta, perspective largi către Vârful Penteleu, Munții Siriului și Munții Buzăului. Între toate astea, o potecă îngustă care urcă și coboară ocolind stâncile. Facem poze, sărim în sus, sărim în jos :), grupați și separați. Un indicator ne spune că până pe Vf. Gropșoarele mai e vreo oră si jumătate.

Trecem de porțiunea numită “La Lanțuri”, jumătate îngropate în zăpadă, dar cu poteca bine delimitată de panta ce o ia la vale în dreapta și ajungem într-o altă culme, Creasta Zăganului. Copacii de aici sunt înghețati, toți în aceeași direcție, un fel de corul robilor, martori ai amintirilor mele cu vântul din Ciucaș. Suntem în mijlocul unei întinderi albe. Creasta e domoală și tăcută. Astăzi nu bate vântul, nu se aude nimic. Și noi suntem tăcuți, răsfirați pe potecă, fiecare cu gândurile și tăcerile lui. Dacă întind mâna aș putea atinge albastrul cerului și m-aș colora.

De pe Vf. Gropșoarele ( 1,883m) se vede cabana Ciucaș. În spatele ei, stâncile La Tigăi. Dincolo de ele, Vf Ciucaș. Niște omuleți își fac cărare într-acolo se pare. Nu facem planuri însă. Ziua asta e atât de frumoasă, muntele atât de primitor încât nu îmi mai doresc nimic altceva. Sunt doar o umbră mică pe o întindere albă. La fel și cei care se văd acum pe vârful rămas undeva în urmă.

La cele două stații seismice facem o scurtă pauză de fotografii. Roșul vesel al turnulețelor dă bine pe albul din jur. Cât ceilalți se bucură de peisaj, eu mă așez pe zăpadă. De când am plecat mi-am propus să fac asta. Cu fața în sus, cu rucsacul încă în spate. Proasta idee. Simt cum zăpada se topește sub mine și răcoarea se transformă în umezeală. Da, știu, o să regret mai târziu, dar acum nu mă grăbesc să mă ridic! Și cerul ăsta atât de albastru! Și orizonturile deschise ce aduc a libertate! Și soarele la vedere! Și … am pantalonii uzi și mi-e frig. Mi-e și bine în același timp. Se fac planuri și se iau hotărâri. Muntele Roșu sau Cabana Ciucaș? Apar gânduri de vârf, dar eu nu țin neaparat să-l urc. M-am lenevit, într-un sens bun – dacă o fi așa ceva. Mi-a intrat tihna asta în oase și cu toate că mă simt plină de energie, parcă m-aș alătura planurilor de cafea și relaxare ale grupului, care vrea să meargă cabană.

Înspre Culmea Chirușca, în față e un brad pe care cineva l-a ocolit când a rupt zăpada, iar ceilalți nu s-au chinuit să îl contrazică deși era cale de-a dreptul. Îl ocolesc și eu, în timp ce mă pufnește râsul la gândul că alegem mereu calea mai grea când vine vorba de munte. De parcă nu ar fi îndeajuns că am mers atâta și rucsacul îmi sapă în claviculă, mai alegem să facem și horă în jurul brazilor. Asta înseamnă bucurie.

Coborârea spre cabană se face printr-o pădure din care ne plouă. Zăpada se topește și cade exact când trecem prin dreptul copacilor. Într-un luminiș, un stâlp de marcaj se ține cu greu deasupra zăpezii și îmi promit că o să vin să-l văd și în alt anotimp.

La ieșirea din pădure mă hotărăsc că dacă planurile de vârf sunt încă valabile, cafeaua poate să aștepte. Nu apuc să întreb dacă sunt amatori de traseu în continuare, că văd cum ne împărțim iar. Din 5 rămânem 2, ca în povestea aia cu 4 care erau trei, Luca și Matei. Un om de zăpadă rânjește la mine de sub niște cetini. În față încep să se contureze stâncile Tigăilor, în povești de jgheaburi pline de zăpadă și încercări aventuroase. Nu contează, ziua e tânără și energia la locul ei. La Tigăi e o fortăreață de piatră ce stă de strajă la intrarea dinspre Pasul Bratocea. Îmi place imaginea asta parțial ascunsă a stâncilor ninse, așa că fac mai multe poze dar fără să mă opresc. Nu știu ce reușesc să încadrez, pentru că lumina e prea puternică și nu văd mare lucru în aparat. Se merge repede, așa că mă bucur de peisaj în timp ce iau viteză.

Zăpada e mai mare, iar poteca cocoțată sus pe coastă. Un stâlp se chinuie să țină deasupra nămeților marcajul cu dungă roșie. Pe unde am umblat luna asta, nu am văzut ghiocei sau alte flori de primăvară încă. Tot de iarnă am dat, iar acum mă bucur de roșul marcajului ăsta de parcă ar fi o floricică. Traversăm un jgheab în care vântul a măturat zăpada în partea dreaptă. Un zid imens mărginește cărarea și mă întreb cât o fi dealul și cât nămeții. După Babele la sfat, cu soarele aflat în spatele lor, mi se pare că s-au amestecat direcțiile. Din cauza zăpezii, nu știu încotro o ia gravitația. Cineva a aruncat aici niște stânci alandala, le-a înfipt în pământ și le-a lăsat acolo așa cum au aterizat. Apoi a venit vântul și le-a rotunjit pentru că niciuna nu e ascuțită. Albe cum sunt, habar nu am unde începe piatra și unde e zăpada. Cărarea e pe curbă de nivel, nu foarte abruptă dar nici de ignorat. Doi corbi zgomotoși fac ture în jurul nostru. Se joacă sau sunt nemulțumiți de prezența noastră? Încerc să îi prind într-o fotografie și ei mă ceartă croncănind. Mă mai bucur o clipă de peisaj, apoi îi las în treaba lor de corbi. Cu ochii la creste și abrupturi, urc ultima pantă ce duce către vârf.

Ajunși sus, e extraordinar să vezi ce deschidere are vârful Ciucaș la numai 1,954m. În zările un pic încețoșate se văd Brașovul, Munții Baiului, Postăvarul, Bucegii, Piatra Craiului, Piatra Mare, o bucățică de Iezer Păpușa și în zilele senine chiar Făgărasul, am auzit. Bănuiesc că lista poate continua dacă ne informăm un pic. Aproape toată geografia României pare să fie aici.

Pe creasta ce continuă către Pasul Bratocea se văd doi schiori care lasă urme chiar pe muchie. Zăpada de pe cornișe se scurge de sub ei în valuri, pe măsură ce-și croiesc drum. E aproape 5 seara și soarele începe să coboare, așa că ne pornim și noi. Cei care s-au dus la cabană cu siguranță au plecat, iar noi mai avem ceva de mers până în Cheia. A început să înghețe și se alunecă, dar cu gheruțele și colțarii zburdăm la vale. Nu mă opresc decât ca să mă bucur de apariția unui nor, singurul toată ziua, în sfârșit la orizont. Din când în când mai întorc privirea către dreapta, unde soarele colorează zăpada în culori de chihlimbar. Umbrele ni se fac din ce în ce mai lungi și vârfurile din jur se colorează roșiatic. Am mai prins un apus pe munte.

La cabană ajungem în jumătate de oră. O pauză de hidratare, câte un sandwich plimbat o zi pe dealuri, apoi ne pornim din nou. Azi au fost suficiente un baton proteic și niște semințe crude de dovleac. De restul a avut grijă muntele ăsta minunat, cu soarele lui generos. Coborâm pe drumul de mașini, unde un Nissan Patrol cât un tanc, s-a blocat aproape de cabană. Luna face schimb cu soarele și se ridică imensă deasupra unor culmi. Va fi lună plină în noaptea asta, după o zi cu 10 ore de soare și fără vânt. Care erau șansele în Ciucaș? Ce poți să ceri mai mult? O zi cât o iarnă albastră, un munte cât un ocean de liniște și o dragoste la prima vedere (data trecută nu se pune, că n-am văzut nimic).

Astăzi lângă noi s-a așezat tihna. Suntem vii, liberi și ușori. La capete de lume, de întâmplări și alte agitații, aici a fost liniște pentru o vreme. Detaliile drumului ales dincolo de parapet cu siguranță le vom uita, însă felul în care ne-am simțit cu toții va rămâne, pentru că muntele nu înseamnă doar urcușuri, lacuri, stâncă și vârf. Muntele e o alegere, e un mod de a trăi, e locul în care “acum” valorează cât toate zilele de mâine la un loc.

4 thoughts on “Ciucaș – ziua perfectă de iarnă în creastă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s