De câteva zile mă tot gândesc la ce aș fi spus în adolescență despre cum e viața mea de acum? Cum ar vedea cel care eram la 17 ani, diferența dintre ceea ce visa că va face cu viața lui și ceea ce a reușit? Ar fi mulțumit cu un job flexibil și cu multe satisfacții, un stil de viață activ, copii deja mari, casă în oraș, o pisică și 2 câini? Sau și-ar fi dorit o carieră de succes într-un job plin de adrenalină, un “până la adânci bătrâneți”, sau poate o casă cu piscină, haine scumpe și vacanțe exotice… Nu știu, pentru că adolescenții au o lume aparte în care aripile se deschid altfel iar înălțimile au direcții diferite.
Viața mea nu e perfectă și nu am trăit visurile tânărului de 17 ani. Le-am abandonat pe parcurs fără ca măcar să-mi fi dat seama. Dorințele mi s-au schimbat cu unele care mi se potrivesc mai bine, am trăit experiențe fără de care nu aș fi acum aici așa – unele în care m-am descoperit cum nici nu bănuiam că sunt. Singur responsabil de fericirea mea, am schimbat cărări, am căzut de câteva ori și a trebuit să o iau de la capăt mai des decât aș fi crezut că pot.
Sunt rămășițele a ceea ce speram să fiu, visuri uitate, sparte sau înlocuite sau sunt fericit cu ceea ce am, sunt și fac? Un lucru e cert – sunt toate bilețele colorate pe care le adaug în borcan atunci când găsesc lumina în întuneric. Fericirea mea stă în ceea ce simt vizavi de tot ce mi se întâmplă – liniștea din mișcarea de la sfârșit de săptămână, atunci când pe munți mă simt mic și odată cu asta la fel și toate grijile pământului; când îmi amintesc că lucrurile nu se schimbă doar pentru că îmi doresc eu, fie fac ceva, fie le accept; când dau înapoi măcar un pic din ceea ce primesc; când îmi acord timp să fiu; când apreciez viața, oamenii și tot ce am în jur. Prin ele învăț de fapt ce este fericirea.
Dacă îmi împart anii la doi, îmi dau seama că sunt de două ori mai fericit decât eram la jumătatea vârstei . Mă cunosc mai bine, sunt mai liniștit și mai încrezător. Viața mi-a devenit un drum către mine în care descopăr mereu adâncurile sufletului și înălțimile a ceea ce poate fi.
Mă uit la copiii mei și mă întreb de câte ori își vor schimba și ei visurile. De câte ori își vor dori altceva, mai mult, mai mare, mai …
Și le doresc să lase loc pentru aventură, să se bucure de zilele în care nu au un program de respectat, să își dea timp să trăiască și să simtă, pentru că nu te face fericit ceea ce ai, ești sau faci. Te face fericit ceea ce crezi tu despre ceea ce ai, ești sau faci, ceea ce simți după 30 de ani depărtare de la visurile de adolescent , o viată mai târziu.
My Happy Jar 