Cu fiecare pierdere …

De câțiva ani aprind tot mai multe lumânări când mă gândesc la cei care nu mai sunt. Oameni care m-au crescut sau au fost acolo în copilaria mea, unii pe care i-am avut aproape o vreme sau cu care m-am intersectat doar o clipă, dar îndeajuns încât să lase ceva din ei la mine. Oameni pe care îi credeam nemuritori și fără de care nu m-aș fi gandit că pot continua.

Dispariția fiecăruia dintre ei e un fel de cutremur în care pare că pământul ți se mișcă sub picioare, în valuri de anxietate, frică și nesiguranță. Pierderile te strivesc, niște mâini uriașe care te lipesc de pământ și te țin acolo până se scurg din tine toate speranțele și toată lumina, lumea ți se face anemică și în vene începe să-ți curgă realitatea în nuanțe închise și texturi diferite, mereu fierbinte, vâscoasă și sufocantă.

În fața morții, lumea pare că se oprește, însă dacă ești atent, vezi că de fapt ea merge înainte, dar tu ești absent. Trebuie să o iei de la capăt, să îți refaci universul în jurul pierderii, să cicatrizezi locurile prin care pierzi lumina și să dai noi sensuri întregului. Să fii acolo pentru cei care încă sunt sau depind de tine. Devii responsabil față de cei pe care i-ai pierdut, să nu te pierzi și tu.

Cu fiecare pierdere, mi se pare că dacă mă opresc, dispar și eu.

În momentele acelea mă scufund în poezie, în cuvinte vechi de secole în care se află toată suferința lumii și îmi amintesc că nu sunt singur. Mă întorc către copii, îi îmbrățișez și le spun că îi iubesc. Îmi sun părinții, frații și prietenii și în glasul lor regăsesc toate lucrurile acelea mărunte pe care le-am dat, le-am primit și pentru care merită să traiești în continuare. Pentru că iubirea este singura care nu dă morții totul.

Advertisement