Vin dintr-o familie în care stoicismul a fost un fel de religie. Mi-am văzut parinții și bunicii plângând uneori, dar niciodată plângându-se. Apoi, îmi amintesc când asistentele se rugau de mine să folosesc morfina, iar eu refuzam. Mă întrebau cât de tare doare pe o scară de la 1 la 10 și eu spuneam 2, 3 iar ele insitau să spun adevarul. Asta înseamnă rezistență la durere, nu? Să iei durerea și să o faci mică, să vezi dincolo de ea. O să treacă. Să îi dai părți din tine dar să nu o lași să te stăpânească cu totul. Să nu te victimizezi. O să treacă. Și chiar nu durea foarte tare. A trecut.
Să știi că ești capabil să depășești durerea și situațiile de criză e plusul care te duce mai departe. Nimeni nu vine să te salveze, să te scoată de acolo. Ești responsabil de ceea ce simți și de ceea ce faci ca să treacă. Dar….
Sunt zile în care emoțional vorbind sunt în insolvență, vorba cuiva. Un fel de fundul sacului din care nu vreau să ies, pentru că toată rezistența asta la durere vine cu dezavantaje – mă face să stau acolo mai mult decât ar fi necesar. Nu plec, nu mă ridic îndeajuns de repede. Uit de mine. Durerea devine un fel de zgomot de fundal pe care îl ignor. Un stres constant în care stau din inerție până ce vine copilul și îți cere să renunți, sau corpul care îți cere să te oprești. Și nimeni nu te crede. Dacă nu plângi, nu înseamnă că nu te doare totuși iar dacă nu te plângi, nu înseamnă că mai poți.
Rezistența la durere îți dă încredere în tine dar asta nu înseamnă că trebuie să o suporți. Îndeajuns e mereu îndeajuns în toate sensurile cuvântului.
My Happy Jar 