Munții Vrancei – “bălăurind” de la Coza la Lepșa prin Cheile Tișiței

În mintea mea, Munții Vrancei sunt un amestec de pădure și legendă – Baba Vrâncioaia cu cei 7 fii ai săi, Ștefan cel Mare, începuturi de Miorița, dealuri și văi cu păduri în care îți vine să te pierzi. Pâraie care sapă chei unde se adapă cerbii și cu urșii, stâne îmbătrânite de vreme și ascunse privirilor, dar de unde poți vedea până la margini de lume. Locuri vechi, străvechi și tainice.

Și subestimate, pentru că atunci când mi-am pregătit rucsacul pentru weekend am lăsat acasă bocancii de iarnă, iar bețele le-am luat așa mai mult în glumă decât în serios, cu gândul că poate o avea nevoie de ele altcineva. Planificate erau Cheile Tișitei, 7 km dus, 7 la întors, fără prea mare diferență de nivel. După cum plouase în Piatra, îmi închipuiam că nici zăpadă nu va fi. Munții ăștia nu-s prea înalți și nici prea departe, mi-am zis. Așa îmi explic de ce, atunci când s-a ivit ocazia, am ajuns să mă lipesc de alt traseu, mult mai lung, mult mai tentant, în care speram să găsesc și zăpadă și frig.

Plecare stabilită ora 7. Avem de făcut 9-10 ore. Grup ad-hoc format din cei prezenți la verbalizarea ideii. Niciunul dintre noi nu are habar de dificultate, condiții și alte detalii nesemnificative :)). Bineînțeles că am început ziua în forță. Ne-am trezit la ora stabilită, cu noaptea în cap, dar abia după ora 8 ne-am pornit de la pensiune. De vină nu știu dacă au fost cele două cafele sau făcutul de sandwich-uri pentru copiii care urmau să meargă în traseul ușor, dar cert este că așa s-au dus pe apa sâmbetei, sau mai bine zis ale Cozei, timingurile noastre. Nu-i bai, o sa alergăm și ne încadrăm :)) Suntem doar 4, scuze, 5 cu tot cu Ovidiu care aproape s-a aruncat în mașină la plecare, neștiind ce îl așteaptă. “În așa grup mic nu ar trebui să avem probleme cu viteza”, îmi spun.

Intrarea în traseu se face din comuna Tulnici, sat Coza, pe bandă roșie. De la Coza la Lepșa prin Cheile Tișiței sunt estimate 9-10 ore. Intrăm pe apă în traseu și așa vom și ieși. Unii iau apă de la început. Bidonul lui Florin are capacul desfăcut și apa îi curge pe toate hainele, mâncarea și ce mai avea în rucsac. Pe mine mă bușește râsul, pe el îl apucă nervii. Ceilalți îi dau doar două opțiuni – te întorci ori mergi așa.

Marcajul o ia pe sus, de-a lungul pârâului, pe o potecă agățată printre copaci și tufe spinoase cu cătină colorată. Peisajul e plin de tonuri care contrastează: apa e întunecată, o panglică șerpuită între maluri albe, înzăpezite. Pe dealurile ninse, copacii sunt aliniați în șiruri, întunecați și drepți. Din loc în loc însă câte un conifer verde rupe monotonia. Nu e poză alb-negru, mai ales că în zare, se văd niște vârfuri mai înalte și mai albastre. Măcar ele, că cerul de deasupra e albicios și pare că stă să se scurgă peste noi.

Strâmtura Cozei, la care ajungem în vreo jumătate de oră, mă face să scot aparatul doar ca să dau zoom și să văd mai bine. Straturi colorate de rocă se preling la vale și ies de sub zăpada ce hașurează versantul – relief de fliș, cuvânt care el însuși vine de la unul ce înseamnă a curge. Cărarea continuă și intră într-o pădure rară și mută. Aici numai rădăcinile copacilor sunt colorate cu mușchi verzi, restul e alb-negru, zăpadă și crengi adormite. Apa sapă și aici niște chei mărunte din care se aruncă în cascade mici printre stânci și copaci căzuți. Un podeț șubred ne face promisiuni de traseu aventuros.

Noi continuăm – alt deal, încă o vale. Apoi urcăm o pantă și în vârful ei ajungem într-o poiană unde o casă abandonată străjuie pădurea. Mai urcăm un deal și într-o altă deschidere dăm de un drum cu indicatoare: 1h30 min din Coza până aici, noi am facut 1h10min. Cam puțin gândindu-ne că suntem contra timp. Însă din spate se aud proteste. Aparent ritmul este prea alert, așa că ne regrupăm și mergem mai încet, dar constant. În pădurea în care suntem acum zăpada e călcată de veverițe, ciute, cerbi și mistreți. Încă nu am zărit urme de urși, dar nici alți drumeți care să-i fi speriat, așadar e doar o chestiune de timp, îmi spun.

Înainte de stâna Cârnituri, zăpada e mai mare și stă adunată în troiene cu forme ciudate. Pădurea e aliniată de-a dreapta potecii care urcă susținut înspre stână. În stânga zările sunt largi și se văd dealuri și munți în departare. Un releu, un sat și multe valuri de creste albastrui. Facem un popas la stână și printre sandwichuri, brânză și fruitcake hotărâm să trecem pe marcajul bulină roșie, în pădurea din dreapta, către Golul Roibului, lăsând pentru altă dată Șaua Geamăna și Vârful Cristianu. Numai că nu mergem mult și pădurea se termină iar noi o îmbulinăm. Marcajul se pierde, zapada urcă peste genunchi și nu mai știm încotro. Începe bălăureala, îmi spun. Super! Numai că acum nu e timp de pierdut. Într-o parte panta e îndrăzneață, în cealaltă te duci de-a dreptul în jos în altă pădure care coboară până la un pârâu. Dincolo de vărfurile copacilor, deasupra lor în depărtare se vede, pe un alt deal, o stână mare -Vidreni și pe acolo e traseul. Nu stăm să căutăm marcaje, nici nu ocolim, așa că o luăm de-a dreptul, coborând unii în picioare, alții pe fund. Cei din față se fac tot mai mici, înghițiți de valea care mie mi se pare că o ia în jos cu tot cu copaci. Nu știm cât mai e de aici, nici măcar nu știm exact pe unde, dar mă bucur de zăpada care se adună în cochilii când fuge de sub picioarele noastre. Coborâm abrupt și urcăm la fel.

Sus ne regrupăm, fără marcaj, fără potecă. Ținem marginea pădurii, acolo unde vântul începe să bată viscolind zăpada. Doi dintre noi nu au parazăpezi, unul are hainele ude în rucsac, iar altul deși spune că se bucură de traseu, dăduse semne de oboseală de la început. Niște urme de râs se cred a fi de urs. Nu știu dacă să râd, că gândul îmi fuge la cum e posibil ca noi sa ratăm toată treaba pentru care suntem în Vrancea. Vântul îmi ghicește gândurile și bate și mai furios. Trag gluga pe cap, îmi pun și ochelarii deși nu văd mai nimic prin ei, și cu bufful peste nas, merg înainte. Rafalele de vânt ridică zăpada și o transformă în așchii care ne înțeapă obrajii și Ovidiu află the hard way că șosetele Fila nu sunt pentru ture de iarnă. Ramona merge cu spatele din când în când ca să evite vântul. În față, Iulian și Florin au început să meargă în 4 labe. Suntem noi încăpățânați, dar la fel e și vântul. La un moment dat apare marcajul cu bulină și niște indicatoare pe care scrie 4-5 ore până la Lepșa. Cam mult. Nasol. Or să ne retragă tricoul și legitimațiile înainte să le fi primit. Și au ieșit așa de faine!!

Aici lăsăm bulina și din Golul Roibului trecem pe triunghi roșu. Mergem printre brazi înalți și ninși, unde poteca e netăiată iar zăpada și mai mare. Coborâm și nu știu cum se face că pierdem iarăși semnele. Azi e cu bălăureală, clar! Alba-neagra prin zăpadă, uite marcajul nu e marcajul! Jgheabul din față coboară cam mult și începe să se vadă apa pe al cărei fir suntem. Prea jos, poteca trebuie că e mai sus, așa că ne oprim, ne opintim și o luăm direct în sus pe o latură de jgheab. “Cine găsește triunghiul primește o ciocolată” îl aud pe Ovidiu strigând. E cam înghețat și nu e amuzat de scurtele noastre rătăciri. El ar vrea la vale, noi tot îi dăm la deal. Când în sfârșit am găsit triunghiul, luăm viteză. Tot așa – unii în picioare, alții pe fund. E trecut deja bine de prânz. De la tunel până la Lepșa sunt 7 km. Dar câți or mai fi până la tunel? Păstrează ciocolata, Ovidiu, s-ar putea să avem nevoie de ea mai încolo.

Când ajungem iar la pârâu, urmele mici se fac mari – urs. Proaspete, mirositoare și nu foarte timide, așa că punem spray-urile mai la îndemână, fluierăm și observ că s-au strâns rândurile. Mergem înșirați pe albia apei, cu ochii către marginea de sus a dealului, de unde cade din când în când ba zăpadă, ba câte un bolovan. Aud și ceva crengi rupte, cât să ne asigurăm că nu suntem singuri. În cale mai apar și alte urme. Tot ursuleți. Mă bucur că nu e întuneric.

Acolo unde ne întâlnim cu Tișița, e o poiană frumoasă și un marcaj care anunță că tunelul mare e la 1,5 ore. Înseamnă că nu mai e chiar atât de mult. Ne tragem sufletul o clipă și pe triunghiul roșu traversăm apa când la stânga, când la dreapta. Complicat pe alocuri, pentru că bocancii încep să ia apa iar unii dintre noi renunță si o iau de-a dreptul prin pârâu. Nu mai bate vântul. Râdem cu zgomot deși unii cad aproape cu totul în apă. Probabil că nu e chiar așa amuzant pentru cei uzi, dar … “Nu mai pot să râd.” “Pfai! Sunt fleașcă la picioare”. La un moment dat, Florin ajunge pe malul celalalt mai mult de-a bușilea decât în picioare. Ovidiu o ia de-a dreptul și rupe gheața, trimițându-l și pe Iulian să ia ceva apa. Ramona nu se plânge dar i se citește în privire că nu e happy. Eu încă am șosetele uscate și îmi permit să scot aparatul să fac poze și chiar să filmez. Tac chitic ca nu cumva să stric karma și feng shui-ul universului iar apoi să mă trezesc că ajung și eu prin apă. Au dispărut urmele de urs și au apărut unele de oameni cu câini și bețe de trekking. Urma să aflăm că erau tot de-ai noștri.

Tunelul!! Am ajuns la tunel!! Ne adunăm într-un selfie cu gura până la urechi și de bucurie unii o iau de-a dreptul prin apă din nou. Eu merg jumătate pe perete, sprijinindu-mă în bețe. Ar fi culmea să iau apa exact acum la final. În partea cealaltă, 7 km de potecă lină. Ora 5. Scot telefonul dar nu are semnal. Facem o strategie – alergăm la fiecare km măcar 100-200 de metri. Primul km 15 min. Al doilea 11. Hai ca suntem buni!! Aprindem frontalele și dupa vreo 3 km facem un popas scurt. Ovidiu a plimbat niște croissante pe care le împărțim. Un baton proteic, o gură de apă și hai că mai avem doar restul!

Am ajuns înapoi la 6.45 seara. În cele 15 minute rămase până la 7, au încăput doar un duș cu apă rece și schimbatul de haine.

Și pentru că dealurile acelea sunt pline de povești, legenda spune că mi-am promis să revin și să le iau pe îndelete, fără scurtături și fără grabă – pentru că cele mai frumoase lucruri sunt acelea pentru care îți acorzi timp.

4 thoughts on “Munții Vrancei – “bălăurind” de la Coza la Lepșa prin Cheile Tișiței

  1. Superb și felicitări pentru drum și pentru tot ceea ce împărtășești prin această postare. Îți doresc și vă doresc (în măsura în care aveți dorința) să reveniți în acele locuri încărcate de povești și frumusețe!

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s