Există o parte din mine pe care o țin mereu ascunsă. E un spațiu rămas gol în care am încuiat într-o parte durerea absenței și în cealaltă bucuria amintirilor. E locul secret din pădurile pe care le cutreier, unde zăpada e neatinsă și ceața stăpână. Mă întorc regulat acolo, într-un ritual al promisiunilor transformate în rugăciuni. Acolo vântul merge încet printre ramuri, tăcut și supus în fața vieții mutate în rădăcini. E iarnă și de anul trecut, în ianuarie lumea îmi expiră, împrăștiată precum lumina – în toate direcțiile.
Deasupra mea, un șoim face cercuri planând fără zgomot. Despărțiți în veșnicie, dar mereu împreună, îl privesc cum zboară către lumină. Jos pe pământ i se vede doar umbra acum. Tristețea curge ca un pârâu de munte sapând cicatrici. Uneori mă poartă în valuri și mă trezesc înotând împotriva curentului ca să revin la ceilalți. Anul trecut ianuarie a fost în întuneric – vâscos, lipicios, sufocant. Acum e în lumină însă, una albastră și rece. O găsesc în păduri când mă rog copacilor să îmi țină universul împreună și atunci când aprind lumânări pe vârfuri de munți ca să te regăsesc în întuneric atunci când va fi timpul..
În răsărit, cascade cuminți de lumină așteaptă să se scurgă peste lume în valuri de tăcere amestecate în culori.
E iarna si zeii au intrat in Valhalla.
My Happy Jar 