2020 – “Nu e despre tine”

2020 este anul în care am reținut patru cuvinte: “nu e despre tine“. La începutul pandemiei au mai fost altele – “totul va fi bine” sau “suntem în asta toți”. Pentru mine însă, “nu e despre tine” rămâne ca refren.

2020 a fost un an în care m-am simțit ca mergând pe nemarcate. Harta nu a corespuns terenului, am înaintat mai mult din inerție, bazându-mă pe intuiție. De aceea la răscruci uneori am luat drumul mai puțin umblat iar alteori am mers de unul singur. Cu toate astea, timpii s-au sincronizat. Soluțiile au apărut de la sine precum marcajele din ceață. Alegerile au fost puține și controlul aproape absent, dar liniștea de la final a meritat de fiecare dată. Uneori e suficient ca tu să crezi în tine, iar în 2020, fără să vreau, am trăit cu voce tare pentru că nu a fost despre mine și nu am renunțat.

A început cu o pierdere. Nu cu cea colectivă de care au povestit oamenii ci cu o altă bucățică din mine mutată în veșnicie. A durut și încă doare pentru că doliul nu este despre trecerea timpului. Timpul nu șterge, nu vindecă. Doliul este despre a pune în spațiile create de pierderi, printre lacrimi, tot ceea ce deja ai, tot ceea ce deja ai primit de la cel care pleacă. A luat o parte importantă a sufletului meu și a coborât-o în rădăcină. A făcut-o pe note și versuri de baladă irlandeză. Legăturile nu dispar, doar se transformă. 2020 a fost despre despre schimbare și acceptare.

În vocabularul nostru zilnic au intrat cuvinte ca distanțare socială, izoleta și pandemie. A intrat însă și aproape – aproape cu gândul, aproape de a-și pierde încrederea, aproape de a reuși, aproape de a pleca, aproape în lacrimi, aproape unii de ceilalți și tot așa. Suntem făcuți pentru aproape, pentru drumuri care ne duc în apropiere. Nu suntem făcuți pentru destinații. Ne ținem aproape de dorințe, de speranțe și negociem aproapele unul după celălalt. Noi, oamenii nu ajungem niciodată, suntem mereu aproape, pentru că după un orizont atins, vedem mereu un altul aproape. 2020 a fost despre a fi aproape, în orice formă înțelegem asta.

Am citit, am scris, am plâns și am râs, toate la un telefon distanță. Pe zoom sau doar în mesaje, pandemia ne-a adus împreună și ne-a format noi obiceiuri. Nu e despre tine, ci despre cei la care ții, despre zâmbetele din spatele măștilor, despre cuvintele spuse la timp și despre strângerile de mână în întuneric. A deschis inimi și a așezat în cămăruțe oameni care rămân cu tine. 2020 a fost despre a fi acolo unii pentru ceilalți.

În 2020 voluntariatul mi-a arătat că nu e despre mine sau colțul meu de lume, ci despre ceva mult mai mare și în care merită să crezi. Atunci când te implici, aparții. Atunci când aparții ești mulțumit. Nu despre asta e întreaga noastră viață? 2020 a fost despre mulțumire și apartenență.

Am stat în pijamale cât pentru o viață și am mâncat “prostii” seara în fața serialelor pe Netflix. Am muncit online și calculatorul mi-a fost singurul interlocutor luni întregi. Am plâns și am râs, ambele mai mult, uneori blând, alteori cu forță. A fost despre roluri și reacții, despre lumini și umbre, răni adânci și vindecări.

Am văzut bătrânețea trebăluind în curțile din jur, pentru că o parte din 2020 a fost despre ei și am înțeles că dacă ai înțelepciune în prezent, poți face pace cu trecutul și poți privi spre viitor. În linistea pe care lockdownul a creat-o am aflat că poți atinge viețile celorlalți și tu să nu afli niciodată. Și asta e ok. Oamenii au nevoie de oameni. Fii tu însuți, primește și dă mai departe. Dupa o anumită vârstă, se face prea târziu mai repede decât ai crede. 2020 a fost despre a trăi acum și aici.

Am urcat mulți munți anul ăsta, la propriu și la figurat. De ziua mea am închis o buclă în creasta Rodnei. M-am înverzit cu pădurile din Apuseni și m-am colorat albastru la Bucura, în Retezat. Am numărat Apostolii în Călimani și am urcat Ceahlăul pe ambele părți, în ture îndrăznețe. În Făgăraș ceața mi-a reamintit de fragilitate, de rezistență și de nevoia de echilibru. 2020 a fost despre nevoia de normalitate.

Am văzut grădina trezindu-se în primăvară și vrăbiile învățând să zboare. Tufa de mentă a ascuns cel mai mare fluture pe care l-am văzut vreodată. Păpădiile m-au învățat că toate sunt la timpul lor și că forța fiecăruia se măsoară în capacitatea de a se ridica după fiecare cădere. Frunzele fagilor au fost la fel de moi și pădurea din spatele casei m-a învățat să-mi folosesc simțurile. Toamna pe dealuri a fost mai colorată ca niciodată. A fost despre credință și optimism, despre găsirea luminii în întuneric.

M-am întors la rădăcini în 2020 și acolo am găsit reziliența de care aveam nevoie. Am reușit să mă desprind de cărămizi. Am ajuns la capătul haosului și am aflat că nu e suficient să fii bun, trebuie să ai curaj dacă vrei liniște. Marea face mereu valuri și vântul aduce mereu nori, dar toate sunt temporare – grji, supărări, dureri. La fel și bucuriile, iar 2020 mi-a arătat ce înseamnă să alegi viața în locul fricii.

În anii trecuți unii au alergat, alții au mers, în 2020 însă, cu toții am încetinit. Ni s-a dat timp să vedem ceea ce contează cu adevărat. Am pus punct și virgulă colectiv ținându-ne respirația. Eu am sărit în gol într-un moment în care nu era despre mine. Nici măcar nu știam că am aripi darămite că le pot folosi ca să zbor. Am depășit îndoieli, am legat punți și am ars poduri. Am avut îndeajuns, am dat îndeajuns, am făcut îndeajuns. În 2020 am fost de fapt îndeajuns pentru că nu a fost despre mine, și nu a fost nici despre tine. A fost despre noi toți, împreună.

Advertisement