Lumină pentru Crăciun de pandemie

Zilele trecute am făcut bradul cu fii-mea. Nu am mai avut răbdare să ajungă acasă și fratele ei, lucru care, mi-a spus el, l-a cam surprins. Bradul de Crăciun e o tradiție care mereu ne-a adus împreună, cu globurile puse oriunde își doreau ei, iar eu agățându-mă de decorațiuni meșteșugite de-a lungul anilor. Am justificat graba prin faptul că mă simt mai Christmassy anul acesta și folosirea tuturor decorațiunilor făcute pe când erau în Montessori, acum mult prea mulți ani, pentru că simt o nevoie acută de a fi mai aproape de ei și de toți ai mei. Oricum le foloseam și ne distrăm cum ei încă mai protestează.

Pandemia asta e un fel de noapte adâncă în care aștept lumina Crăciunului precum izbăvirea de boală. Nu cred că e o întâmplare întâlnirea lui Jupiter și Saturn fix în 2020, după 800 de ani. Eu una aveam nevoie de asta.

Poate de aceea am și pus în brad, pe lângă îngerașii de carton și figurinele din aluat ale copiilor mei, majoritatea ornamentelor vechi, pe care le foloseam când eram eu copil și care, nu știu cum se face, au ajuns la mine.

Am redescoperit globurile din sticlă subțire, îngălbenite de atâtea sărbători. Sunt la fel de fragile precum mi le amintesc, iar praful acela de sclipici aspru pare că e proaspăt aplicat, deși se împrăștie în continuare peste tot. Sunt sidefate, sclipicioase și în toate culorile posibile; un kitsch sentimental și haotic care nu m-a deranjat niciodată.

Când eram mici, făceam cu mama steluțe din capacele de staniol ale sticlelor de lapte. Le tăiam și le roteam în vârfuri de creion cu o precizie impresionantă. În brad nu ajungeau decât cele perfecte. Făceam ghirlande din hârtie colorată și zâmbeam la fiecare inel pe care îl prindeam în lanț. Instalația era făcută din lumânări pe care le prindeam cu cârlige pe crengi. Beteala era anemică, smotocită și deșirată, dar avea pe ea clopoței din plastic colorat și asta era îndeajuns. Bomboanele le mâncam în primele două zile, dar lăsam hârtia atârnând de ațe ca să rămână bradul împodobit. Și artificiile! Vă mai amintiți cutiile acelea cu artificii făcute din sârmă și care miroseau urât dar ne aprindeau privirile la fiecare scânteie? Bradul era artificial și nici nu se punea problema să ne plictisim de el sau să nu ne mai placă. Mama avea grijă ca toate să dureze întreaga noastră copilărie, a mea și a fratelui meu. Așa îmi explic supraviețuirea globurilor acelea atât de delicate.

Împodobeam doar pomul de iarnă, cum îi spunea mama, nu și restul casei, iar cadourile le aducea Moș Gerilă de revelion, la bunici. Porneam o adevărată vânătoare de comori prin casă … zâmbesc și acum, când îmi amintesc cum într-un an le-am găsit în frigiderul scos din priză. Bunica locuia la bloc și avea în fața geamului de la bucătărie un fel de ladă suspendată în care se ținea mâncarea și se făcea economie de curent. De aceea frigiderul era ascunzătoarea perfectă pentru “Dacii si Romanii”. Când în sfârșit s-a îndurat Gerilă să ni-l dea, eram satui de cât ne jucasem. Dar tot ne-am bucurat. Mergeam mai mult cu uratul decât cu colinda și banii pe care îi primeam erau simbolici dar mereu îndeajuns. Ne cumpăram prăjituri de la cofetărie cu ei și mergeam la film.

Cred că pandemia e de vină că exact anul ăsta mi-am amintit de toate. De doi ani am renunțat la felicitările de Crăciun pe care le trimiteam cunoscuților, iar cum mă gandesc că poate aveam nevoie cu toții de ele, anul ăsta mai mult ca niciodată. Crăciunul mi-a fost furat de Grinch-ul tuturor evenimentelor care au venit în cascadă în ultimii ani, toate adunate cumva în perioada asta.

Mă uit pe fereastră și văd luminile de la casele vecinilor. Unele din ele îmi colorează cu raze laser tavanul dormitorului noaptea. Anii trecuți mi se păreau prea mult, parcă mă deranjau, parcă erau prea invazive. Acum însă, în minte îmi vine întunericul din spatele geamului pe când eram copil și îmi dau seama că luminițele generoase pe care le avem acum, pot simboliza lumina de care avem nevoie cu toții în anul ăsta plin de umbre. De aceea ne urăm “Sărbatori luminate”, nu? De asta ne împodobim casele cu lumină, nu?

Crăciunul de anul acesta e unul fragil, unul în care reuniunile de familie aduc umbre în ochii fiecăruia. Grija pentru cei în vârstă, distanțarea socială, pierderile și renunțările cu siguranță ne-au atins pe fiecare. Așa că o să mă bucur cu ochii la toate luminițele pe care le zăresc, pentru că dincolo de tristeți și de tot întunericul din jur, Crăciunul e lumină, e sărbătoarea în care rostești dorințe și îți pui speranțe.

Sarbatori pline de lumină să avem!

Advertisement