Rădăcini

“Să ai încredere! așa mi-a zis bunicul. Să crezi mereu că lucrurile se vor rezolva pentru că vezi,tu … în viață există mereu ceva în care merită să crezi. Nici nu contează dacă este adevărat sau nu, tu să cauți și când vei găsi, să dai și mai departe. Să faci mereu loc în sufletul tău pentru ceea ce va urma, pentru frumos și pentru ceilalți.”

Deseori, în drum spre munți, traversez pajiști uitate de lume. Aici, se mai văd pe alocuri case abandonate pe care timpul s-a lăsat cu toată greutatea. Le-a turtit acoperișul, le-a înnegrit lemnul când cu soare, când cu ploaie și le-a transformat ferestrele în găuri întunecate prin care acum se tânguie vântul. În casele acelea, bârnele dezgolite încă mai spun povești despre bunicii cuiva și despre vremuri apuse.

Oamenii nu le dărâmă. Își mută viețile în alte case și pe acelea le lasă acolo, în mijlocul pustietății, simboluri de rezistență și de încăpățânare. Pe câmpurile unde ele rămân nu se adună niciodată întunericul. Cerul nu trimite nici el vreun viscol sau vreo ploaie care să le revendice. De câte ori le privesc, simt cum din suflet îmi cresc rădăcini. Uneori intru în câte una și calc podelele care așteaptă cuminți. Tăcerile se sparg sub bocancii mei și le aud spunând că își doreau să mai simtă pași. Scândura veche e moale și încă lucește în nuanțe maronii de pădure. În crăpături se mai văd bucăți de pământ căzut de pe tălpi demult mutate în veșnicii. Spiritul casei pare că s-a refugiat în pereți, printre pânze de păianjen și praf. Bunicii nu mai sunt, dar dacă închid ochii, ferestrele sunt iar colorate în albastru și de pe horn iese fum.

Să nu renunți, copile! Să reconstruiești și să o iei de la capăt de fiecare dată. Lasă-ți semne care să îți amintească de unde vii. Caută-ne atunci când simți că nu mai poți. Nu uita, copile, întunericul se adună atunci când uiți de rădăcini.”

• 

• 

Advertisement