Retezat – albastru de Bucura

Dacă aș fi o cărare, aș alege să fiu una din Retezat. Aș urca prin păduri, m-aș cocoța pe stânci în care licheni galbeni sunt stăpâni, aș duce drumețul de-a lungul pâraielor cu bordură de flori și m-aș pierde în lacuri albastre unde locuiește nemișcarea.

Planul de campare la Bucura e în mintea mea de câțiva ani. Mi-ar fi plăcut să îl fac cu fii-mea. Însă după o săptămână de Apuseni cu cazare la cort, ea se răzgândește în favoarea confortului și hotărăște să rămână acasă. E vacanță așa că nu insist, dar nici nu renunț.

Cu gândiri și răzgândiri, ne adunăm alți câțiva până la urmă. Suntem puțini, veseli și punctuali. Îmi plac grupurile mici în care, deși diversi, ne punem repede de acord.

Ziua 1 – Piatra-Neamț – Lacul Bucura

Hotărâm să urcăm prin Poiana Pelegii. Vom merge prin Hațeg – Satul Clopoțiva – Gura Zlata – Barajul Gura Apelor. De acolo avem aproximativ 16 km pe un drum pietruit, distrus deseori de ploile torențiale. La intrarea în rezervație, plătim 55 de lei pentru 4 adulți și o mașina, promisiune că vom ajunge cu ea întreagă în Poiana Pelegii.

Ajungem acolo târziu după amiază. Rucsacurile atârnă greu. Al meu avea de acasă vreo 18 kg. Mai pun el în el un bidon de apă, o coarda “just in case” și…. cred că nu-l mai pot ridica de jos. Reușesc doar cu gândul că alții cară mai mult și nu se plâng.

Ne pornim încet pe o potecă lină dar promițătoare. Marcajul e bandă albastră sau cruce roșie. Bolovani mari presărați pe alocuri ne taie avântul. Bețele de trekking se dovedesc un real ajutor de data asta și încep să mă obișnuiesc cu greutatea de pe șold. Cu toate astea, verific des ceasul, cu ochii pe diferența de nivel: 100m, 250m, 400m. Ajungem sus mai repede decât estimam – o oră și 40 min. Părăsim pădurea și printre jnepeni, în stânga se vede Lacul Lia. În față e Bucura. E încă lumină și sunt multe corturi ce se ițesc colorate din mijlocul zidurilor de piatră ridicate în jurul lor. Nu e foarte aglomerat dar nici puțini nu sunt.

După lockdown a apărut un fenomen interesant în rândul celor care cochetau ocazional cu mersul pe munte. Văd din ce în ce mai mulți drumeți care vor să facă trasee muuulte și diverse neținând cont de propriile limite. Nu știu dacă sunt acolo pentru a se bucura de munte sau pentru a bifa locuri celebre. Personal nu mă interesează ceea ce îi motivează, dar recunosc că sunt surprins să aud că o primă tură pentru unii e cu cortul la Bucura sau una de îndrăzneală pe creste. Nu mă înțelegeți greșit; mereu am fost de acord că ești la fel de puternic ca și grupul căruia îi aparții, și am prins curaj eu însumi mergând cu oameni de la care am învațat multe, însă nu te poți baza doar pe grup, trebuie să îți dai timp, să citești, să înveți. “Muschii” se cresc încet, iar pentru frici, stăpânirea lor vine treptat și cu antrenament – trebuie să le întâlnești și asta, de preferat nu direct pe vreo custură.

Bucura, deși știam că este cel mai mare lac glaciar din România,  este mult mai mare și mai frumos decât anticipasem.  (Wikipedia: 8,9 hectare, 550m lungime,  225m lățime și 15,5m adâncime).

Pe fața lui nemișcată, cerul se oglindește într-o muțenie pe care nu o întâlnești decât la răsărit și la apus. Deasupra crestelor, norii se colorează în nuanțe calde, din ce în ce mai întunecate până când munții devin doar umbre și câteva stele preiau scena. Nu sunt prea multe de data asta. Prognoza se păstrează fifty-fifty de câteva zile și cum telefonul nu are semnal, mă duc la culcare fără să mai verific, doar cu speranța în vreme bună pentru a doua zi. 

Ziua 2 – Peleaga – Custura Bucurei

Retezatul e generos cu noi. Ne-a dat o sacoșă de gălbiori pe drumul până în Poiana Pelegii, iar în prima noapte ne-a dat vânt. Mult vânt. Suntem 7 oameni în 4 corturi care au fluturat zgomotos toată noaptea, legănându-se cu tot cu bețe; două dintre ele chiar s-au cam aplecat către pământ de parcă țineau să-și îmbrățișeze locatarii. Au rezistat toate până dimineață, când nedormiți, ne-am hotărât să ne mutăm mai lângă lac … și mai lângă țânțari. Mai putin vânt, mai multă liniște. La schimb am primit în fiecare seară cohorte de insecte cărora le-am rezistat cu stoicism. De fapt tura asta a fost așa de faină încât țânțarii au fost așa de suvenir…

În traseu ne pornim târziu, după două ture de cafele și mutat corturi. Aseară mi-au rămas două cuie când am campat. Astăzi, după ce m-am relocat mi-a rămas încă unul. Daca îl mai mut ajung cu toate cuiele în husă.

Începem să urcam cu puțin înainte de prânz. Traseul pornește de lângă refugiul salvamont, pe cruce galbenă. Indicatorul spune 2 ore dar noi ajungem sus într-o oră și jumătate. Urcușul e susținut dar merită. Vârful Peleaga e cel mai înalt din Retezat, 2509m și are o priveliște impresionantă. La vest un șir de vârfuri dintre care recunoaștem  Păpușa, Custura și Vf. Mare. Lângă ele, pierdute în vale mai la nord, tăurile din Valea Rea. Înspre sud, în zare se conturează printre cețuri Retezatul Mic, locul unde m-am îndrăgostit de muntele ăsta prima dată. În jurul lacului se văd Custura Bucurei, Bucura și dincolo de ele vedem Retezatul. De aici e o piramidă perfectă, nicidecum un munte retezat. 

Văzut de sus, Lacul Bucura pare desprins dintr-un desen făcut cu acuarele de către un copil talentat. A pus aici toată liniștea din lume. Vântul se joacă hașurat pe suprafața lui și îl animă când dintr-o parte, când din alta. Dincolo de cutele ce se preling leneșe pe suprafața lui, știu că în adâncuri e nemișcat, limpede și albastru. Ca noi.

Pe vârf orice altă rețea decât cea pe care sunt eu prinde semnal și telefoanele celorlalți capătă glas. Împrumut și eu unul ca să sun acasă. Al meu este mut, Telekomul inexistent în Retezat. Fac de asemenea o notă mentală să mai adaug un sim card în telefon. Nu că nu mi-ar plăcea viața în offline, dimpotrivă.

Trecem pe bandă roșie și ajungem pe Vf. Custura Bucurei (2370m) prin șaua cu același nume. Apoi ne întoarcem și începem să coborâm către lac pe bandă albastră. În drum, chiar înainte de a ajunge la lac niște tineri au ochit o marmotă printre bolovani. Ne apropiem și reușim să o vedem și noi. E linistită, nu se grăbește și ne studiază curioasă. Mai zăbovim o clipă, apoi o lăsăm cu treburile ei de marmotă și ne vedem de drum către corturi. Vântul nu mai bate atât de mult, așa că dormim mult mai bine. Mai ales că reușim să ne spălăm în pârâul care pleacă din lac, pe sub niște pietre. Sper să nu mă înșel, dar cred că tot Bucura îl cheamă.

Ziua 3 – Vf. Retezat

Anul trecut când am ajuns în iarnă la Gențiana, cineva râdea de noi că nu ajunsesem și pe Vf. Retezat. “Ce munțomani sunteți dacă stați atâtea zile pe munte fără să ajungeți pe vârf?” M-a amuzat atunci și mă amuză în continuare astfel de remarci.

Eu merg pe munte pentru tot ceea ce se află până pe vârf. Potecile au povești pe care mi le spun cu fiecare floare ce reușește să răsară dintre pietre, vântul mă amestecă și mă pune înapoi în ordine, pâraiele o iau la vale ca niște copii și mereu îmi dau ceva din prospețimea lor. Vârful e unic într-adevăr, e succesul adunat al unor eforturi susținute însă pentru mine poteca până acolo e cea care contează. Merg pentru urcușul din valea în care trăiesc, pentru drumul pe care aleg să îl parcurg și pentru felul în care mă simt în timp ce fac toate astea. De aceea mă întorc mereu pe munte, indiferent de vreme. În vale sunt griji, sunt nevoi însă poteca îmi dă curaj, îmi dă putere și libertate pentru că știu că duce sus, la vârful pe care stau doar o clipă. Pe potecă petrec mai mult timp, ea mă crește, nu vârful, ea mă face să mă simt viu și de aceea o rog de fiecare dată să mă țină cât mai mult acolo. 

De data asta o să urcăm pe Retezat. Nu e cel mai înalt, nici macar nu are 2500 de metri, dar urcușul până acolo e unul dintre cele mai frumoase. Cărarea are bolovani, grohotiș, șufă și merge pe sus ca să poți admira lacuri în vale și creste în zări.

Pornim hotărât, pe bandă albastră, traseul principal de-a lungul lacului Bucura către nord, apoi ne mutăm pe bandă galbenă, la stânga. Mergem destul de repede și ajungem imediat in Umarul Porții. Aici, un alt lac – Tăul Porții – străjuiește urcarea înspre Poarta Bucurei. Printre bolovani și pietriș, în capătul de sus al potecii accidentate, râd la noi niște flori galbene, vesele și drepte asemeni drumeților pe care îi întâmpină. Urma să le văd în multe poze, pe diverse grupuri semn că i-au bucurat pe mulți.

De pe cararea noastră agățată de umărul muntelui, în vale se văd lacul Știrbu și Gemenele. Cu ochii când la picioare, când la orizont, continuăm pe Custura Retezatului până în șa, unde marcajul se schimbă în triunghi albastru. Până aici, deși am mers ba în jos ba în sus ( Șaua Iarna, 2297m), ne-am încadrat în timpii anunțați în descrierea traseului – 2h. Din Șaua Retezatului ( 2251m) în față se așterne o urcare abruptă și bolovănoasă către vârf. Facem zig-zag pe lespezile mari de piatră și mă simt de parcă aș juca șotron pe spinarea unui dinozaur. Din când în când bolovanii se mai mișcă sub greutatea noastră și mă bucur că am bocanci buni în picioare. O bucurie cuminte mă încearcă și ajung sus parcă mult prea repede.

Sus, zările se văd în nuanțe de albastru, valuri nemișcate de munți, dealuri și văi, salbe la gâtul muntelui. E sărbătoare la orizont și în sufletul meu. Undeva la nord se află Lacul Ștevia (situat la 2070m), renumit pentru frumusețea și acustica lui. E la fel de turcoaz, poate un pic mai întunecat decât îl văzusem pe internet. Distanța până acolo șterge contururile și culorile se amestecă in nuanțe de albastru-verzui. La vest este Rezervația științifică Gemenele, inclusă în programul UNESCO de ocrotire a biosferei. Vântul se joacă cu norii de deasupra și mă întind pe o lespede ca să îi urmaresc căteva minute.

Liniștea din vârful muntelui dă dependență și cu greu ne pornim înapoi. La întoarcere, coborâm mai repede și ajungem în Poarta Bucurei prea devreme pentru a ne retrage la corturi, așa că ne facem planuri pentru Judele, vârful care se uita la noi de după o creastă colțoasă de undeva de sus dinspre vest. Ne hotărâm să mergem acolo doar trei și chiar mă trezesc că refuz pe cineva din grup. Se aud tunete în depărtare, dincolo de Judele iar pe peretele Pelegii se scurg valuri de ceață. Nu vedem dincolo de hotarul crestei dar probabil că va trebui să ne mișcăm repede, fiecare atent și responsabil pentru sine.

Pe triunghi roșu trecem pe lângă Tăul Agățat și urcăm susținut. Când ajungem sus, tunetele sunt mai hotărâte dar bate vântul și sperăm ca norii pe care îi vedem deasupra lacului Zănoaga să o ia în altă direcție. Facem o scurtă pauză, împărțim un măr la 3 și decidem să urmăm creasta paralelă cu Lacul Bucura, nemarcată, dar care apare pe hartă între Judele și Pintenul Slaveiului, prin Vf. de Mijloc (2405m). Sărim din bolovan în bolovan, pe o creastă ce pare făcută din stânci aruncate alandala de uriași. Coborâm un perete pe care rămân atârnat o secundă 🙂 și continuăm până la capatul de sud al crestei. De sus corturile sunt mici și colorate, o altă lume păzită de lacul nemișcat. Viața asta în afara civilizației e atât de tihnită încât nici vântul nu o deranjează ci doar o mai aliniază din când în când la ordinea lumii.

La coborâre, două marmote ne privesc curioase dintre bolovani. O turma de oi se apropie coborând din capătul crestei iar una dintre ele, marmota santinelă presupun, ridicată pe labele din spate se pune pe fluierat privind când la noi când la valul rozaliu ce se prelinge la vale. (oile sunt vopsite roz deschis în Retezat). Printre jnepeni, pe cruce albastră ajungem înapoi la lac, obosiți dar cu gura până la urechi.

Ziua 4 – Păpușa

Mai mic doar cu un metru decât Vf. Peleaga, Vf. Păpușa (2508m) mi-a adus aminte de Vihren-ul din M-ții Pirin în Bulgaria, un colos de piatră cu o potecă ce duce șerpuit în sus printre stânci și licheni. Ca să ajungi să urci cei 250m diferență de nivel din șaua dinaintea lui, mai întâi trebuie să urci Peleaga iar apoi să cobori pe sub colții ei, pe partea cealaltă a muntelui, în șa. Odată ce ajungi acolo, priveliștea e impresionantă. Oamenii sunt mici, pierduți printre nuanțe de gri în urcare înspre vârf. De pe Păpușa ai o perspectivă la fel de impresionantă asupra cărării de coborâre de pe Peleaga. Reacția noastră a fost: ” Pe acolo am coborat noi?” Cocoțată fragil pe marginea muntelui, cărarea pare de la distanță o muchie abruptă și stâncoasă.

Pe Păpușa ajungem repede. După o săptămână în Apuseni și câteva zile în Retezat, picioarele mele sunt pe pilot automat. Mintea mi-e goală, limpede și pe mut. Vremea ține cu noi și soarele râde cu toți dinții la picioarele mele în pantaloni scurți. Se vede Parângul la Est, Retezatul Mic la sud și înspre nord tăurile din Valea Rea.

La întoarcere suntem atât de veseli încât zburdăm pe coborâre și urcăm fără pauză poteca abruptă de pe Peleaga.

În noaptea aceea, cerul a fost ca o carte de astronomie. Păcat că nu a fost fii-mea cu mine să îmi explice ce am vazut. Toate stelele erau acolo.

Retezatul de acum a fost o poveste despre cărari curajoase, vârfuri cu urcușuri și coborâșuri hotărâte, lacuri în care cerul se așterne în nuanțe de albastru.

Și în timp ce scriu asta primesc un telefon și cineva îmi spune că un cântec despre Retezat este “in the making”, un reminder că toate sunt cu un sens și o confirmare în plus că dacă aș fi o cărare, aș vrea să fiu una din Retezat, iar dacă aș fi o floare rară, în Rezervația Gemenele m-ar întâlni Alina, se știe ea care. 🙂

One thought on “Retezat – albastru de Bucura

  1. Bună ! 🙂
    Am parcurs și EU dar nu oricum , ci ” pas cu pas” acele superbe LOCURI ! 🙂
    Frumos și interesant articol ! 🙂

    Dacă aș fi în LOCUL TĂU ,
    aș înlocui cuvântul
    ” CĂRARE” ,
    cu ………………
    CĂLĂUZĂ !!! 🙂 🙂 🙂

    Alioșa !!! 🙂 🙂 🙂

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s