Creasta Rodnei – spectacol cu rhododendron

wp-15942362357124669831717266223579.jpg

Poveștile încep întotdeauna de unde vor ele să înceapă. Pentru mine povestea de acum a început cu un club montan și o tură în Pietrosul Rodnei în mai 2016. Aveam bocanci cumpărați cu 50 de lei, pantaloni din bumbac și cazare într-o cabana cu confort sporit față de restul grupului. Pe lângă asta, aveam un rucsac plin de frici adunate în timp de la oameni care îmi spuneau că nu voi putea să merg iar pe munte. În dimineața traseului eram convins că voi rămâne la cabană. Tura se anunța grea; necesita echipament, experiență și anduranță. Nu mai aveam niciuna dintre astea. Aveam însă dorință. Din aceea care te ține în viață atunci când crezi că s-au epuizat soluțiile. Și am mai avut ceva, a fost un dram de șansă de a fi în preajma Gianinei care nu m-a lăsat la cabană cu ceaiul și cartea mea. Problemele așezate altfel vin de cele mai multe ori cu soluții. Nu mi-a promis siguranță, dar a crezut în mine când nici eu nu am facut-o. Atunci am făcut traseul până aproape de vârf. M-am târât în urma grupului ajungându-i doar când se opreau. Panta spre creastă am urcat-o 4×4 de teamă să nu mă răstorn pe spate. Cabana meteo se făcuse minusculă în vale iar eu mă simțeam ca o pisică cocoțată într-un copac.

De atunci au trecut câțiva ani. Între timp mersul pe munte a devenit o obișnuință, un ritual săptămânal prin care mă definesc și mă regăsesc. Am urcat mai sus de Moldoveanu, am cățărat pe gheață și pe stâncă, am alergat, mi-am depășit limite și am început să-mi cresc proprii mei mușchi. Am întălnit oameni de ținut în suflet și am devenit mai bun pentru mine, pentru ceilalți.

Iunie 2020. Narcisa și Tavi propun și apoi organizează o tură în Rodnei. Așa se face că de ziua mea am primit cadou un munte, vorba poetului. Același de la începutul poveștii. De data asta pe creastă, aproximativ 50 km și gașcă mare, împărțită în două grupuri a câte 13 oameni fiecare. Plecări din capete opuse de compas: unii de la Est – din Pasul Rotunda, alții de la Vest – din Borșa. Bineînteles că sunt în grupul cu pornire din Vest. Voi da ochii cu panta aceea tot în urcare.

În traseu ne-am pornit mai târziu decât era planificat. Eu chiar mai greu decât ceilalți. Emoții, serpentine, nu știu ce o fi fost, dar cert este că pe prima porțiune mă întrebam dacă nu cumva ar fi trebuit să rămân la mașină cu o carte și un ceai din nou. Cu fiecare pas însa ghemul din stomac s-a dizolvat. Am cu mine doar rucsacul de peste 12 kg, un alt mindset și bucuria de a fi în Rodnei.

wp-15942217332106001001810970710860.jpg

De la Schitul Pietroasa până la Cabana meteo facem sub 3 ore și vreo 800 m diferență de nivel, urmărind banda albastră pe un drum forestier ce mie îmi seamănă mai mult a albie de pârâu. Bolovani și pietre mari te poartă printre copaci. Din când în când zările se deschid și de deasupra poți zări Valea Vișeului și Borșa. Ajungem la Cabana meteo relativ repede, iar după ce trecem de ea urmând cărarea mărginită de jnepeni, ne oprim la lacul Iezer, lac glaciar considerat a fi unul dintre cele mai frumoase lacuri din țară. Privit de sus are forma hărții Romaniei. De jos, lacul e limpede, verzui-albăstrui și oglindește în el pereții căldării glaciare de sub Pietros și toate gândurile mele de mulțumire. În stânga mea se înalță panta pe care am tot încercat să mi-o amintesc. M-am tot întrebat daca era abruptă sau doar așa o văzusem eu atunci. Acum e plină de rhododendron, numit și bujor de munte sau smârdar. M-am pregătit pentru întâlnirea asta și se pare că și ea. E mai abruptă chiar decât mi-o aminteam dar nu mai e înfricoșătoare. E așa cum îi stă bine unei pante de munte care te duce direct în creastă – pietruită, șerpuită, și acum are bordură de flori. Urcușul e estimat la peste o oră așa că nu ne întindem prea mult în vale. Facem poze, ronțăim ceva și ne înșirăm pe cărare.

wp-15942199424808077716091855396997.jpg

Pe măsură ce urcăm, lacul se apropie din ce în ce mai mult de conturul României într-adevăr. Cărarea hașurează panta și din când în când simt greutatea rucsacului. În stânga, pe niște limbi de zăpadă ce se scurg leneșe la vale, o căpriță solitară apare și dispare. Cu ochii când la ea, când în jos la harta României, panta se termină la un moment dat sub pașii noștri și ajungem în creastă. Urcăm și pe Pietros (2303m). E aglomerat pe vârf așa că nu stăm foarte mult. În față se aștern Buhăescu Mare (2257m), Buhăescu Mic (2225m) și undeva după ei Vârful Rebra (2119m). Telefonul meu prinde o fărâmă de semnal și primește niște poze de la jumatatea cealaltă de gașcă. E mult verde și senin la ei. Fac și eu o poză, apoi le-o trimit ca să știe unde ne aflăm.

Din vale creasta pare ascuțită și greu de atins, dar dacă perseverezi te poți apropia și atunci vezi că de fapt muntele se află mereu sub tine. Este acolo unde îl așezi tu. Viața îmi pare, ca și muntele ăsta, o serie urcușuri și coborâșuri, schimbări de cele mai multe ori neclare de departe. Nu îți rămâne decât să te apropii iar apoi să le parcurgi pas cu pas.

Creasta Rodnei e blândă. Urcările nu sunt foarte abrupte iar în drum spre primul Buhăescu aud fluierături de marmote. Îmi amintesc că am citit despre colonizarea lor aici începând cu 1973. Nu le văd pentru că ochii îmi stau lipiți de orizonturi, la ce poate oferi muntele când știi să primești și dacă ai curaj să îndrăznești.

wp-15942212866624673419304365388131.jpg

Traversăm pe rând Buhăescu Mare, Mic și cărarea duce mereu sus jos printre flori. Deși numele de Rodna cică ar avea mai multe origini – de la luncă tăiată, până la dezrădăcinare, eu unul sunt convins că vine de la rododendron. Cel puțin în luna iunie. E peste tot. Și este atât de liniște acum. Un fel de pace tihnită cu care m-am învățat pe dealuri.

wp-1594219945746706423178248368857.jpg

Apoi cotim către est și încetinim. Panta s-a terminat, ochii mi se mută pe zările în care se pierd creasta și vârfurile din depărtare. Valuri de pământ, stâncă și experiențe care te fac să te simți viu. Sunt în fața unui spectacol de culoare care va rămane cu fiecare dintre noi. Sunt sigur că va fi o tură memorabilă. Mergem printre tufe roz și fiecare schimbare de peisaj aduce pauze. Nu ai cum să nu te oprești măcar pentru o clipă. Suntem într-un tablou, acolo unde ne dorim să fim, în cel mai bun moment posibil. Am fost creați pentru puțin iar natura îți dă atât de multe.

wp-15942199379221154266663169492647.jpg

Când ajungem în șaua Tarnița la Cruce facem un scurt popas. De aici intrăm pe dungă roșie, marcajul principal de creastă. Verific ceasul – 6 ore și jumatate – suntem în grafic. Vârful Obârșia Rebrii, indicator 2 km, 1 oră de mers. Doar că ne răsfirăm. Drept urmare o parte dintre noi pierd cărarea și ratează izvorul din apropiere. Munții Rodnei sunt capricioși în ceea ce privește vremea dar darnici în izvoarele de pe creastă. Sunt recunoscător pentru asta ori de câte ori simt greutatea rucsacului apăsând pe șold sau săpând în claviculă.

wp-15942199375614621278578930510660.jpg

Mai urcăm o pantă, mai luăm o curbă. În Șaua Obârșia Rebrii, traseul se bifurcă și se face cumva că ne răzgândim exact la jumătatea lui. Pe sus este poteca veche, cu Vf. Repede iar pe jos traseul coboară și ne duce în Zănoaga Cățânilor unde găsim un alt izvor și un semn ce anunță un loc de campare. Continuăm pe potecă și la puțin după asta, printre florile roz se amestecă și unele albe. E rhododendron alb. Muntele ăsta e plin de suprize.

wp-15942199415597149092711635987038.jpg

Jumătate de oră mai târziu ajungem “La Carti”. Pe lângă izvor, loc de campare și un refugiu cu 12 locuri, construit în 2017, aici sunt niște formațiuni de rocă stratificată pe care s-au cocoțat tufe de flori. Seamănă cu o carte de vizită a muntelui, ierbare sculptate în piatră.

wp-15942199404106493859364257052483.jpg

Ne tragem sufletul, mâncăm ceva și consultăm harta. Mai avem cam 6 ore până la locul de campare stabilit, unde urmează să întâlnim restul grupului. Este destul de mult, ținând cont că deja este trecut de amiază iar corturile de pe rucsacuri atârnă tot mai greu. Nu ne oprim deși mai târziu aveam să ne răzgândim și să considerăm că acolo era bine să fi campat. Unii dintre noi au obosit. Mă uit la ei și mă văd pe mine în urmă cu câțiva ani. Hotărâm că ar fi mai ușor fără rucsac așa că rupem grupul și rămânem 7. Ceilalți o iau înainte să își lase bagajele la locul de campare, apoi să se întoarcă dupa noi. Am citit despre momentul ăsta – când nu mai poți și vrei să renunți. L-am întâlnit eu însumi de câteva ori. Cică de fapt ai dat doar 40% fizic dar pentru restul, trebuie să continui și cu mintea.

Îți dai seama ce departe poți ajunge atunci când ești deja foarte departe. Îți lărgești cercul de confort ieșind constant din el. În gașca plecată din Rotunda sunt oameni la prima tură serioasă de munte. Și ei se vor autodepăși. La început am fost reticent, credeam că nu vor reuși dar acum, văzând mobilizarea celor de lângă mine, știu că oamenii găsesc mereu resursele de a continua. Nu sunt singurul care a reușit asta de-a lungul timpului. Acum o vor face și ceilalți. Sunt în grupul potrivit. Drept dovadă, după ceva timp, moralul este din nou la locul lui. Doar poteca nu mai e. Semnele au dispărut pierdute într-o amestecătură de jnepeni. Direcția e bună dar aș fi preferat să mergem direct pe marcaj. Doi dintre noi sunt mult în față, în spate eram patru iar un altul s-a trezit singur între grupuri. Suntem ca în zece negri mititei. Din treisprezece am rămas șapte iar acum în fața mea o am doar pe Gianina.

Reușim să ne regrupăm. E ora 8 și umbrele ni se fac tot mai lungi pe fâneața moale a crestei. Lumina capătă nuanțe arămii și contururile încep să se dizolve. Hotărâm să campăm în primul loc pe care îl vom găsi potrivit. După o curbă de nivel, un zoom pe o stână mult prea în vale și mult prea departe, chiar înainte ca soarele să dispară dupa un perete de stâncă, reușim să campăm. Îi anunțăm și pe cei plecați înainte că nu are rost să se întoarcă și ne promitem revederea pentru a doua zi.

wp-15942199397613739288620785121203.jpg

Să nu îți lași niciodată părți din echipament la alții, cu gândul de a te regrupa la un moment dat. E posibil să nu o faci și te trezești că ai la tine doar bețe și cuie de cort sau doar sacul de dormit. Suntem șapte în trei corturi, pe cinci locuri. Teoretic. Practic, oamenii buni încap oriunde, zice o vorbă, așa că facem un calcul și concluzionăm că ar mai fi loc de încă o persoană chiar. Asta înseamnă să vezi partea bună a lucrurilor.

Înainte să intru în cort văd pe partea dreaptă a crestei, deasupra orașului Borșa un nor răzleț și plin de energie. Fulgeră supărat de unul singur și pare a fi la nivelul crestei în depărtare. Nu se aud tunetele dar imaginea e impresionantă. În stânga, de cealaltă parte a muntelui, la orizont înspre Rodna, aceeași imagine. La noi însă e liniște. De deasupra veghează carul mare și luna.

Noaptea vine repede și trece greu. Nu reușesc să dorm decât jumatate de oră. Ceaiul băut înainte de culcare nu îmi diluează adrenalina care încă mă ține alert așa că zorii mă prind cu ochii la fulgere și urechile la vânt.

A doua zi e ceață și plouă mărunt. E ziua mea și am primit cadou un munte, o creastă, o gașcă de oameni pe placul meu și confirmări că mă pot baza nu doar pe ceilalți ci și pe mine însumi .

Nu mă așteptam ca prima creastă cu cortul în spate să fie în Rodnei, acolo unde am găsit ușa către cărări. Se închide o buclă exact de ziua mea.

Ceața e densă și mă face una cu orizontul. Muntele e viu, respiră prin valuri de abur rece, înconjurându-mă de peste tot. Are răsuflarea proaspată și parcă inspir lumină. Nu văd cerul dar sunt albastru pe dinăuntru. Sunt ușor, sunt liniștit, sunt acasă.
Aseară a fost un moment în care traseul părea greu și noi insuficient pregătiți, dar astăzi, deși vremea e neprielinică pentru început, spiritele celorlalți sunt mult mai animate. Ploaia a spălat oboseala, ceața a topit colțurile rucsacului. Efortul pare mai mic cu atât mai mult cu cât odată cu zorii, printre primii ajunși în tabăra noastră este și un băiețel de vreo 10 ani. E o experiență aparte să te veselești prin ochii unui copil. Bucuria lui e atât de sinceră încât îți ia grijile și îți dă o parte din ușorul sufletului lui. Nouă ne-a pus zâmbetul pe față imediat.

Dupa ce ne-am regrupat în Șaua Gărgălău, ca unui grup ce se respectă, ne-am mai separat o dată. Cristi a continuat de unul singur creasta către Pietros (9 ore), șapte am luat-o in direcția Rotunda iar ceilalți au coborât către Știol. În fața noastră înspre Ineu se mai află pe traseu un grup de patru tineri, porniți înainte să ajungem noi în Șa. Sunt greu de ținut pe loc.

Vârful Gărgălău (2158m) e singurul care are bornă pe el așa că îl punem într-o poză. Identificăm câteva din vârfurile din jur și apoi ne vedem de drum. Rhododendronul e în continuare peste tot.

wp-15942199419114256204075298015334.jpg

Undeva între Vf. Clăii (2117m) și La Cepi (2102m) apar niște câini și un cioban ce nu se grăbește. Oile sunt înșirate amestecat înspre vale iar câinii par de toate rasele și mărimile. Spre norocul nostru sunt cam nehotărâți în ceea ce ne privește. De departe turma pare o cascadă în mișcare. E verde, e roșu, e alb iar deasupra iese soarele. Rămân în urmă și îmi pierd privirea spre zările vălurite în nuanțe de albastru. Sunt ca un copil care își savurează desertul preferat, mișcându-se încet de teamă să nu se termine prea repede.

wp-15942199465562959948996288497328.jpg

Drumul continuă spre sud -Vf Omului (2135m), iar apoi cotește spre est, Șaua Cișa, Vf. Cișa (2039m). După Tarnița lui Putredu (1959m), poteca devine mai accidentată. Creasta Netedă (2060m) e susținută și începe cu o zonă stâncoasă marcată cu semnul exclamării pe harta mea. Cățărăm câțiva pași. Deși prizele sunt bune, mă bucur că urc și nu cobor. Sus, ajungem pe o potecă îngustă, cu abrupt de fiecare parte. În vale se văd Căldarea Putredu , Izvorul Putredului și La Tău. Privit de sus, peisajul pare a fi un tablou pictat de o mână atentă la detalii. Toate sunt acolo: pârâul, tăul, stânile, versanții verzi, vârfurile sure, cerul și norii.

wp-15942199383951180717949334115867.jpg

După Ineu (2279m) vedem Ineuțul în zare. Se aud bubuituri. Furtuna dă târcoale muntelui dar rămâne în vale. Hotărâm să mergem spre Lala Mică, Lala Mare și Șaua Gajei cu un ultim urcuș. De acolo ne așteaptă mașinile lăsate de ceilalți.

Pe drumul prăfuit mă gândesc la poveștile oamenilor și la cine aș fi eu fără povestea mea. Sunt rutina pe care o urmez, sunt micile obiceiurile pe care le am , sunt gândurile ce îmi trec prin minte și o întreagă paletă de emoții trăite în astea două zile. Sunt tot ce s-a dizolvat de-a lungul timpului. La fel ca și creasta asta ce pare încremenită dar freamătă de viață. Flori, insecte, animale și sol. Pământul pe care am călcat acolo sus se descompune așa cum am făcut-o și eu la un moment dat, așa cum au făcut-o și cei care au obosit ieri. Apoi fiecare s-a ridicat.

Telefonul bipăie continuu reamintindu-mi că astăzi e ziua mea. Îl închid. Voi răspunde mâine.

Astăzi sunt doar aici. Nu simt oboseală. Sunt doar recunoscător pentru oameni, pentru regăsire, pentru tot ceea ce putem face, simți și fi. Cu toții avem nevoie ca cineva să creadă în noi. Recunoștința asta nu e condiționată ci e din aceea care ne face să spunem da necunoscutului. Este cea care spune da vieții înaintea noastră.

One thought on “Creasta Rodnei – spectacol cu rhododendron

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s