Mâinile bunicii

thumbnail (2)

Îți amintești mâinile bunicii?

Erau calde și bunica ținea mereu palmele deschise. Avea degetele alungite și subțiri. Erau mici dar în ele a făcut să încapă toată copilăria mea. Pielea moale a rămas delicată și fină ca o foaie de pergament prețios chiar și atunci când a devenit ridată și palidă.

Cu mâinile acelea îmi făcea codițe în fiecare dimineață și îmi lega șireturile ca să fie sigură că nu mă împiedic țopăind în drum spre școală. Mă duceam cu bunicul de mână, dar știa că el cedează ușor în fața ideilor mele neastâmpărate.

Când citea, prindea cu vârful degetelor paginile, parcă doar pentru a le atinge, însă le întorcea atât de repede încât erai convins că le face niște semne discrete și ele se întorc singure ca prin magie. Ținea mâinele departe de pagină ca să pot citi și eu de pe cartea ținută pe genunchi. Nu reușeam să am aceeași viteză oricând de mult mă străduiam.

Tot cu mâinile îmi ștergea lacrimile, îmi pieptăna părul sau îmi mângâia creștetul seara. Mișcarea era în același ritm cu vocea care șoptit îmi cânta în altă limbă sau îmi povestea ceva până adormeam.

Și felul în care degetele îi înconjurau ceașca de ceai! O așezau pe farfuria aceea mică al cărui rost nu l-am înțeles decât mai târziu, niciodată cu zgomot, mereu parcă încetinit pentru a păstra aroma și momentul încă o secundă.

Când scria, mi se părea că pictează fiecare literă. O făcea repede, fără efort, cu o mișcare ca o coregrafie îndelung studiată și exersată. Și eu fac din scrisul de mână o bucurie zilnică iar atunci când literele mele aduc cu ale ei, zâmbesc și știu că a rămas cu mine.

Mâinile ei spuneau povești croșetând și împletind niște minunății pe care le oferea apoi cu cea mai mare naturalețe celorlați. Atunci când am vrut un pardesiu mov , mâinile bunicii mi l-au croșetat inclusiv cu o bonetă de care eram tare mândră pe la 11 ani.

Și găluștele cu prune! Nu i se lipea aluatul de degete niciodată, iar gustul era cel al copilăriei mele și al altor două generații de mai înainte. Chiar și generația de după mine, pe care eu personal o găsesc mult mai pretențioasă și greu de mulțumit, spune că sunt la fel.

Își îmbrățișa nepoții de parcă erau cele mai prețioase comori din lume. Te strângea delicat și cu atenție, apoi zăbovea o secundă în plus cu același drag și pe obrajii strănepoților.

Bunica nu punea mâinile în șold, mai degrabă le ținea pe lângă ea, uneori așezate cuminți în poală, alteori pe brațele fotoliului, ascultându-ți întotdeauna poveștile cu o răbdare pe care doar trecerea anilor o cunoaște.

Când se ruga o făcea simplu și toată grația cerurilor cobora în mâinile ei aduse împreună. Aprindea lumânări pentru fiecare dintre noi și știam că lumina lor ne va ține departe de relele lumii. Ea avea grijă de asta.

Era mereu acolo cu mâna pregătită să susțină, să învețe, sau să protejeze. Te primea oricând, pe tine si pe toți ai tăi, asteptând la geam. Apoi, când plecai, ultimul lucru pe care îl vedeai era mâna ei fluturând la geam.

Îmi amintesc.

Mi-e dor de mâinile bunicii mele. Mă bucur pentru copiii mei care au și ei mâinile bunicii lor.

3 thoughts on “Mâinile bunicii

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s