Prea multă liniște

Stă singur pe o bancă în fața porții. Are o pisică așezată lângă el. Opresc mașina, cobor și mă așez la capătul celălalt de bancă. Între noi nu e doar pisica ci și virusul parcă. Privește în gol și mă ignoră. Are pe față o mască și nu îi văd decât ochii. E trist.

Vecinul meu e unul dintre cei câțiva care locuiesc pe strada asta, majoritatea oameni trecuți de 70 de ani. Casa mea e cocoțată exact în capătul străzii, cât de sus s-a putut urca aleea pe deal. De câte ori ies din casă, trec prin fața porților închise. Din mașină i-am salutat, de cele mai multe ori destul de absent, pe cei pe care arareori îi întâlneam în cale. Vecinii mei nu stau pe băncile din fața porților. M-am întrebat de multe ori de ce le mai țin. Poate pentru vreun vizitator care să le asculte poveștile? Ei își văd de treabă în spatele gardurilor. Plantează flori în curtea din față și cresc găini în cea din spate. Îi cunosc  doar din vedere pentru că mersul cu mașina mă privează de interacțiunea directă și nici nu am căutat să schimb asta. Știu unde locuiește fiecare și din când în când mai aud de moartea unuia dintre ei. De 10 ani de când stau pe strada asta câteva case au rămas fără niciun locatar.

Îl salut dar nu îmi răspunde. Mă pregătesc să îl întreb dacă se simte bine sau dacă are nevoie de ajutor.

-Niciodată nu a fost atât de liniște, îmi spune.

Îi dau dreptate și îl întreb dacă îi pot fi de folos. Îmi spune că nu a ieșit din casă din martie. Cumpărături i-au făcut copiii dând comenzi direct la magazinele din Piatra Neamț. Nu a fost nevoit să iasă.

-Nu ieșeam foarte mult la cumpărături nici înainte, continuă. Soția mea le făcea, eu doar mergeam cu ea. A murit la sfârșitul lui ianuarie, înainte de virus. Ea știa ce să cumpere. Eu făceam doar piața. Mă trimitea cu lista pentru că ei nu îi plăcea aglomerația. Nici mie nu-mi place. Acum nu mai am listă. Și mi-e teamă să mă duc la piață. Nu mă tem de virus ci de faptul că e prea multă lume și se dau amenzi. Două ore e puțin pentru mine să ajung înapoi acasă.

În afară de “îmi pare rău”, nu știu ce altceva să îi spun. Ochii de deasupra măștii privesc în gol în continuare; pisica tot între noi. Nici ea nu privește la ceva anume. După fiecare replică e liniște. Mi se pare că dau mai multă atenție pauzelor decât vorbelor lui.

-Nu mai pot merge la cimitir. Mergeam în fiecare zi. Am grijă de grădină însă. Și fac curat în casă. Îi datorez cumva asta. Ea ținea totul foarte curat. Și găinile sunt bine. Dar nu mai fac așa de multe ouă.

Apoi tace din nou. În liniștea dintre propozițiile lui nu se aud decât fragmente de la niște sirene în depărtare. Vântul urcă mereu zgomotele orașului pe deal. Acum sunt mai ascuțite.

-Absența ei era ca un gol în stomac înainte, spune la un moment dat. Acum e mai mare. E mai apăsătoare, ca și toată liniștea asta. Nu știu ce să fac nici cu golul, nici cu liniștea. Mă urmăresc. Nu le pot împărți cu nimeni și nici nu le pot ignora. Când mergeam la cimitir aveam ceva de făcut indiferent de ora la care mă duceam. Umplea golul, îmi dădea un scop pentru ziua respectivă și nu era atâta liniște. Când se ridică restricțiile, vor veni copiii mei să ia din lucruri și să le dea de pomană. Atunci voi avea ceva de făcut.

Și apoi tace iar. Vântul începe să bată și mi se face frig. Aș vrea să îl consolez, să îi spun ceva care să umple golul, dar nu am cuvinte nici măcar pentru a umple liniștea. Așa că tac.

Virusul e ca un întuneric care a cuprins pământul. Pe unde trece scoate la iveală tristețile oamenilor. Emoțiile sunt volatile, de la nostalgie la cinism și furie. În urma lui se așterne liniștea. Afară e primăvară, florile cresc și păsările cântă. Sper ca vecinul meu să le audă și el intr-o bună zi.