Ce m-a învățat bunicul meu despre credință, curaj și libertate

Era 1943 și el avea puțin peste 20 de ani. De pe frontul de război de la cotul Donului fusese luat prizonier și dus împreună cu ceilalți într-un lagăr rusesc. De cate ori povestea de perioada aceea, îmi explica ce înseamnă lipsa libertății și foamea constantă. Atunci a mâncat coajă de copac fiartă. Atunci, în timp ce fugea de gloanțe, a căzut într-un șanț; ud până la brâu, tremurând de frică cu moartea șuierând pe deasupra, s-a apucat să mănânce zmeura ce creștea pe marginea gropii printre spini și noroi.

Cel mai mult însă, insista mereu pe felul în care cerul l-a salvat. Bunicul meu spunea că orice îți poate fi luat, numai gândurile și credința nu. Sârma ghimpată din jurul lagărului și gardienii care trăseseră asupra lui îi luaseră libertatea și uneori chiar speranța. O regăsea totuși de fiecare dată privind cerul. În fiecare zi, fie că ploua sau era senin, incerca să vadă norii. Ei erau liberi. Ei se puteau duce oriunde și îl legau de restul lumii. Dincolo de gardul ghimpat mintea lui putea fi liberă dacă o lua direct în sus. Acolo gardienii nu aveau control; în felul acela nu se mai simțea singur. Știa că ai lui se gândeau la el și se rugau tot cu ochii la cer. Ei sigur nu-și pierduseră credința.

Tot atunci și-a făcut o promisiune: de va fi să moară, va face tot posibilul să găsească forța să se întoarcă cu fața în sus și ochii la cer în momentul acela.

Hristos a înviat!