Optimism tragic

AnyConv.com__thumbnail (1)

M-am uitat în calendarul din telefon astăzi și mi-am amintit că în weekend era programată o tură în Călimani. Virusul și lockdown-ul ne-au schimbat toate planurile însă. Ne ținem respirația colectiv într-o nemișcare impusă care nu calmează. Oamenii au sufletele agitate și își pun mințile în căutare de scenarii. La modă sunt cărțile despre distopii și filmele apocaliptice. Ne-am culcat într-o lume și ne-am trezit în alta, ne-am izolat în iarnă și până vom ieși, va fi vară probabil. Pe lângă toate schimbările pe care le vom resimți, eu sper să fie și o schimbare de valori, de percepții, de priorități. Să vorbim despre “lumea de dinainte” de pandemie și despre “lumea de după” în termeni care să dea rost suferinței. Altminteri mă tem că pătimim degeaba și nu am înțeles nimic. Nu sunt foarte încrezător, dar speranța mea se însoțește cu un optimism din acela tragic, potrivit vremurilor.

Am mai puține nevoi în comparație cu cele pe care le simțeam înainte. Nu mai am nevoie să fiu undeva sau să fac ceva. Nu mai umplu momentele de tăcere și pauzele din conversații de ceva vreme. Acum doar “sunt” în cea mai mare parte a timpului; fără adjectiv.

Am ieșit cu mașina după aproape 3 săptămâni și spre surprindera mea, lumea pare că își continuă nestingherită mersul. Bătrâni pe stradă, grupuri mai mari de 3 persoane și poliție cât încape. Nu mă pot hotărî dacă e un lucru bun sau nu. În afara orașului se conduce parcă mai haotic decât înainte. Tind să cred că cei care șofează prudent și cu reguli la purtător stau acasă. Restul… umblă la fel ca și înainte. Oare unde se grăbesc? Să ajungă tot în case?

Eu am de făcut 100 de km astăzi și îi voi face cât de încet îmi permite limita legală. Bate tare vântul și simt cum îmi împinge mașina într-o parte. Câmpurile de pe margine sunt verzi și încolțite. Opresc și cobor. Vântul îmi amintește de emoții, de oameni și de libertate. Am pe scaunul din dreapta o declarație scrisă și semnată care mă face să mă simt controlat. Sunt parte din sistem. Carantina m-a izolat de natură, nu și de societate. Zgomotul din online e mai mare decât cel de dincolo de ecran. Am început să îmi închid telefonul regulat. Mai mult decat înainte. Avem o înclinație puternică înspre a fi sclavi. Datori jobului, datori nevoilor, datori altora. Dependeți de telefon, de wifi, de vreme. Ne găsim mereu lanțuri care să ne lege.

Dăm atenție lucrurilor care au dată de expirare. Uităm că ceea ce dăinuie este de fapt felul în care trăim și ceea ce lăsăm în urmă. Căutăm răspunsuri în loc de întrebări. Ne satisface doar lumina în loc să vedem stelele din întuneric. Sămânța e mai importantă decât floarea. Aripa frântă e mai importanta decât pasărea care zboară. Urmele pașilor mei sunt mai importanți decât mine. Suntem conectați. Nu doar acum; așa a fost mereu. Parte dintr-un întreg în care fiecare dintre noi contează. Uniți dar diferiți.

Piramida lui Maslow pune în vârful ei nevoia de auto-realizare și dezvoltarea personală. Asta înseamnă că scopul nostru este să fim unici, să contăm, să facem o diferență. Cu cât vom explora mai mult ce înseamnă a fi om, cu atât mai mult vom conta. Asta spune mai multe despre noi decât orice altceva. Nu e vorba despre egoism, nu e vorba despre individualism ci despre un bine mai presus de fiecare și de noi toți la un loc.

Dickens spunea că fiecare om care trăiește, a trăit și va trăi este o poveste. Făcuți din același praf de stele dar cu comportamente, circumstanțe și medii diferite. Aici este valoarea pe care o avem. Doar așa fiecare dintre noi devine important pentru întreg. Creativitatea ta, gândurile tale, imaginația, talentul tău te fac unic și valoros. Nimeni nu simte, nu gândește exact ca tine.

Care este scopul vieții? Acela de a-și atinge potențialul în fiecare. Cum? Asta e întrebarea pe care ar trebui să ne-o adresăm. Cele mai bune momente ale noastre sunt atunci când ne scufundăm cu totul în ceva și nimic nu mai contează. Atunci spunem că fiind fericiți, am pierdut noțiunea timpului. E starea aceea de flow despre care am tot citit – plăcere, creativitate și împlinire. Atunci abilitatea de a estima timpul dispare. Științific, partea din creier responsabilă de funcțiile cognitive (cortexul pre-frontal)- acolo unde planificăm, memorăm, decidem și măsurăm timpul, este încetinită. Atunci doar “ești”. Devii prezent. Beneficiile sunt stresul redus, abilitatea de a face face dificultăților, rezistența mentală. Exact ceea ce avem cu toții nevoie în perioada pe care o traversăm. Tu cum uiți de timp?

Am ieșit din mașină. Vântul bate în valuri prin grâul înalt de o palmă. Pământul respiră, lanul dansează în continuare. Mă aliniez la ritmul naturii, așa cu tot cu izolarea impusă. Viitorul e pentru noi începuturi – individual, colectiv. Sunt atent la ce se întâmplă și mă adaptez. Oricum am făcut-o cu toții, fie că ne dăm sau nu seama. Lumea nu este perfectă, nici eu nu sunt, dar e perfect așa.

3 thoughts on “Optimism tragic

  1. „ Viitorul e pentru noi începuturi. Sunt atent la ce se întâmplă și mă adaptez. Oricum am făcut-o cu toții fie că ne dăm sau nu seama. Lumea nu este perfectă, nici eu nu sunt, dar e perfect așa.” Asta-i de citare 🙂
    Brava!
    În altă ordine de idei: de ce oare nu-mi apari la „cititor” deși ești la „urmăriți”(penal)? 😉
    Ia, verifică-ți setările! 🙂

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s