2019

Anul trecut spuneam că viața e ca o cursă lungă de anduranță. Un maraton pe dealuri, cu urcușuri grele și coborâri abrupte, cu peisaje pe care le pui în ramă pentru că te fac visător și cu ploi reci care te trezesc la realitate.

Prin urmare am alergat destul de mult și repede – viteză și determinare.

În 2019 însă nu am mai alergat, ci am mers. Am mers departe, mai departe decât credeam că voi ajunge, mai încet, dar mai apăsat. Am urcat și am coborât la fel, fără să mai fug. Am încetinit și mi-am ținut promisiunea… 2019 a fost cu verbul “a fi”..a fi mai bun, a fi mai responsabil, a fi curajos, a fi îndeajuns și mai ales a fi mai tăcut.

A fost anul în care am împlinit 10 ani de Romania, o decadă în care am murit și am trăit de zeci de ori. Dacă e să fac un bilanț rapid, nu am să spun decât – întoarcerea la cine sunt, resetare completă la funcțiile din fabrică. :))

În 2019 o bucătică din mine s-a mutat în veșnicie. Mi-a reamintit ce înseamnă să fii copil iar plecarea ei mi-a adus o tristețe cu care încă negociez, pentru că mă cuprinde neașteptat și nu poate fi controlată. Întinzându-mă către cer, m-a pus cu un picior în lumină și cu unul in întuneric, asemeni unui curcubeu care pleacă din noapte ca să ajungă la zi. M-a făcut să înțeleg că e nevoie de timp pentru a plânge și că e ok să-ți strângi aripile din când în când. Despre bunicii care rămân cu tine https://myhappyjar.wordpress.com/2019/04/07/2776/

M-a dus printre copaci muți, strâns îmbrățișați de iarna înghețată și m-a făcut să fiu recunoscător pentru oameni și locuri. Mi-a pus zâmbetul pe față atunci când în interior eram doar eu și straturi suprapuse de nuanțe întunecate.

M-a îngropat în morminte mute și reci de zăpadă și m-a făcut să mulțumesc corpului meu care nu m-a abandonat când i-am ignorat semnalele de alarmă. Așa am învățat că uneori ești mai puternic daca știi să renunți la timp. Apoi mi-a crescut noi mușchi și mi-a arătat ce înseamnă să continui deși ai obosit. Singurul obstacol este mintea iar când am ieșit în afara ei am văzut că nu e nevoie de prea multe pentru a supraviețui.

M-a urcat pe cascade de gheață albăstruie în Retezat, pe vârfuri consecutive în Balcani, acolo unde nu există griji pentru că frumusețea e un feeling care ți se așază în privire sub formă de senin. M-a ridicat și m-a lăsat să cad în același timp în haos și umbre, acolo unde nici fricile nu mă urmează. În întuneric mi-a arătat că deși mai sunt niște demoni pe care îi țin în viață, îngerii de dinainte, eu pot schimba refrenul din mintea mea.

Mi-a deschis noi uși către lumi unde lumina se propagă și mi-a pus în mână torțe pentru a deschide cărări altora. M-a făcut să pășesc pe drumuri unde la jumatate m-am întâlnit mereu cu mine însumi. Pe unele fusesem de zeci de ori, pe altele am pășit pentru prima dată. Pe fiecare însă m-am regăsit schimbat și motivat. M-a conturat cu alte roluri și sensuri; întrebarea “De ce?” a căpătat răspuns.

M-a lasat să umplu goluri între unde eram și unde trebuia să fiu pentru a înțelege. Făcând mai puține am făcut de fapt mai mult. Am început drumuri, am acceptat ținte noi și provocări la mii de km depărtare unde lumea trăiește la extreme.

Mi-a dovedit ce bănuiam, că unul dintre copiii mei, cel delicat și sensibil are înăuntru o flacără ce arde intens și motivat, alimentată de toate lucrurile alea bune pe care am reușit să i le arăt. Iar uneori mă întrece, arătându-mi el chestii de care habar nu aveam. Celălalt copil, puternic și independent are de fapt înăuntru un loc moale și roz pe care deși nu îl arată prea des, îl recunoaște și îl crește. Îl văd mai rar, dar mă îmbrățișează mai strâns și mai cu grijă. În mijlocul furtunii și-au găsit drumul fiecare. Știu că vor fi bine oriunde se vor duce.

În 2019 am redescoperit tăcerea. Anul ăsta a fost în mare parte mut. Izolat în singurătate, doar eu și gândurile mele, cu frici și tot ceea ce simt, departe de validări, în fața oglinzii. Perfect-imperfect dar mereu îndeajuns. Și atunci, în tăcere, oamenii mă caută pe mine, cel care sunt, fără lucrurile pe care le fac sau le știu. Asta îmi dă încredere, îmi aduce pace și e suficient. Nu mai am spații de umplut sau roluri de acoperit. Sunt acolo unde trebuia să fiu. Sunt acasă.

Singurătea este o șansă, un loc unde nimicul capătă sens, acolo unde oamenii sunt în afara zidurilor, unde nu mai există granițe, unde poți zbura cât de departe vrei, unde găsești liniște și nemiscare. E voluntară. E ceea ce alege fiecare să fie.

În jurul meu am văzut că apropiind-se oamenii primesc un fel de teste și că a pleca sau a rămâne este cam la fel – a trăi înseamnă de fapt a aparține. Hotărăști felul în care faci asta și alături de cine. Obiceiurile schimbă perspective și nu invers iar oamenii aud doar ceea ce deja cred. Războaiele de fapt nu au legătură cu ceilalți, pornesc când nu ești ok cu tine insuți, iar pentru a se vindeca, rănile au nevoie să fie lăsate în pace.

Anul ăsta am înțeles din nou că viața e mai mare decât orice se întâmplă într-un anume moment. Sunt clipe în care o secundă poate schimba totul și nimic din ce crezi că ar avea valoare, de fapt nu contează. Lucrurile pot fi mai bune bineînțeles, dar la fel ar putea fi și mai rele. Uneori ce s-a stricat, stricat rămâne și e bine așa. Tot ce poți face este să fii tu mai bun, pentru tine, pentru ceilalți. Viața nu ține cont de calendare sau de felul în care percepi trecerea timpului însă contează felul în care simți ceea ce trăiești, unde ești, unde vrei să ajungi și dacă îți acorzi sau nu timp pentru asta. Oricare dintre lunile trecute poate fi cea mai tristă sau cea mai fericită în același timp. Felul în care le vedem le schimbă. Suntem rezultatul a ceea ce trăim și a ceea ce dăm mai departe.

Advertisement