Furtună

Îți simt cuvintele,deși nerostite, ca niște picături de apă. Propozițiile vin în valuri reci și apoi se schimbă în torente. În mintea ta, e un zgomot constant ca de electricitate statică în care nu îți mai auzi gândurile. Stai la marginea unei stânci de pe care vrei să sari. Cu capul înainte? Te primesc valurile sau te zdrobesc?

Lași cuvintele să alunece în abis. Nu sunt împerecheate, nu au destinație, nu au sens. Sunt goale, dar trebuie să le lași să curgă. Noaptea e neagră iar norii se adună și umplu aerul întunecându-ți mintea.

În jurul tău este deja furtună. Marea se ridică mânioasă în munți de apă care te izbesc direct în față. Panică, îndoială, negare și regret. Vântul urlă la tine și te împraștie în valuri de emoții amestecate.  Cerul, deși e noiembrie, cade torențial și fulgerele te despică pe rând ca niște cioburi căzute din lumea ce ți s-a spart. Peste tot în jurul tău sunt doar adâncuri întunecate iar torentele sunt gri și au șuvițe albe de furie amestecate la orizont. Monștri îți dau târcoale. Nu există salvare când malul e departe.

Niciodată nu mi-am dorit țărmul mai mult decât acum. Pentru tine, pentru noi ceilalți.

Ploaia  te îneacă în frici și incertitudini. Uneori privirea îți îngheață ca lacurile iarna si știu că ești acolo, dincolo de suprafață, dar ai pășit un pas înapoi. Aș vrea să ajung la tine, să-ți spun că totul nu-i pierdut dar nu mă crezi și nu-mi dai mâna. Te îneci pe dinăuntru, în haosul a tot ce n-ai putut să plângi. Ți se vede pe față furtuna. Și durerea, acel musafir nepoftit căruia îi refuzi un loc dar care vine cu un scaun propriu.

Cunosc durerea aceea. Te face să simți totul , te face să nu simți nimic. Și tot nu știu ce e mai rău, să te îneci sau să mori de sete?

Astăzi țin noaptea în palmă, aprind stelele și sting luna.