Triada din Balcani – Mytikas, Vihren, Musala

1

Sunt momente în care un tunet undeva în ceruri, o pală de vânt sau o margine de abrupt pierdut în ceață te fac să te simți diferit. Te trezești înconjurat de liniște si sentimentul acela vag de dor față de un loc dispare. Te simți conectat, ești acasă și aparții.

Fiecare dintre noi are o definiție diferită asupra frumuseții, a binelui, a liniștii. Pentru mine nu e doar o combinație de calităti – formă, culoare care să placă simțului estetic, pentru mine frumusețea e ceea ce ramâne cu tine mult timp după ce ai părăsit locul respectiv. E trăirea pe care o duci acasă si o așezi în suflet pentru a-ți umple spațiul acela din interior menit a te lumina când ești în întuneric. Frumusețea e o stare, un feeling care rămâne și ți se pune în ochi și se așterne pe chip. Oamenii pot recunoaște asta în ceilalți și așa se găsesc.

Trei vârfuri, o capitală și un plan bine făcut timp de câteva săptămâni. Astea plus o gașcă faină care să pornească la drum. De atâta ai nevoie ca să faci o parte din Balcani în câteva zile.

Mytikas– legendar, cel mai înalt punct din Grecia, muntele zeilor din Olimp și locul în care legendele par încă vii. La cei 2917m pe care îi are, se ridică îndeajuns de sus încât să poți vedea de acolo până în Bulgaria și Albania. Am urcat muntele ăsta și în urma cu doi ani, iar aici în link e povestea de atunci. Olimp-legendele toamnei:

https://myhappyjar.wordpress.com/2017/10/24/1383/

dav

dav

Ea e valabilă în mare măsură și de data asta. Nici acum nu m-am plictisit pe poteca șerpuită, pădurea a fost la fel de verde însă mai puțin colorată- două săptămâni mai târziu și probabil copacii ar fi fost curcubeu. Tot în scări și tot vreo 3 ore până la Spilios Agapitos în prima seară. Acum însă am lăsat durerea de cap în altă parte și asta mi-a dat mai multă prezență. Am urcat noaptea, la lumina frontalei și în tăcere. Am reușit să mă bucur de refugiul cocoțat pe o margine de stâncă, pus acolo parcă pentru a veghea toată valea și pentru a-i zări pe cei care vor să ajungă în tărâmul zeilor. Și pe noi ne-au zărit pentru că cineva ne-a făcut semne cu lanterna cu mult înainte să ajungem noi sus, într-o încercare de a ne grăbi. Refugiul se închide la ora 10 seara iar noi eram cam în întârziere,umblând prin pădurea bătrână de pini imenși. Aici unii copaci au 800 de ani, martori muți ai multor generații. Multe sunt vechi și parcă nemuritoare pe muntele ăsta. Am descoperit o floare care își are locul doar în Olimp și vine tocmai din Terțiar, eră geologică imediat următoare dispariției dinozaurilor, înainte de oameni și care se spune că ar corespunde mitologic Potopului lui Noe. Mai veche decât strămoșii noștri, floricelele astea stau în numar foarte mare pe marginea potecii, sfioase, cu capul plecat dând binețe muritorilor ce trec pe lângă ele. Aproape că le ignori la cât de ale locului sunt.

download (1)

dav

Așa e Olimpul mitic, așa a fost prima zi.

A doua zi răsăritul a fost la fel de impresionant ca și data trecută iar telefonul Octaviei și-a meritat fiecare cent. Aici soarele răsare în cascade de culori calde; se ridică deasupra mării, conturând Athosul printre cețuri și aburi și stingând rând pe rând luminile din Litochoro. Stelele încă sus pe cer, luna în semilună, iar noi în întârziere din nou, cu ochii la răsăritul ăsta de poveste. Se anunță o zi perfectă.

IMG-20190927-WA0000

IMG-20190927-WA0005

Așa a și fost: am urcat vârful înainte de prânz, am numărat caprițe și iezi și apoi am coborât până pe malul mării. Nici de data asta nu am facut baie pentru că pe mine m-a furat apusul. Tot cald, tot lumina, tot liniște.

Așa de liniște a fost, că s-a facut 4 dimineața și eu tot nu dormeam. Cred ca am vrut să nu pierd tăcerea și să profit de ea de nu-mi era somn deloc. Sau să fi fost de fapt adrenalina primului vârf și cafeaua băută mult prea după amiază?

Ziua numărul trei a fost pentru al treilea vârf din Balkani – Vihren. 2914m, al doilea din Bulgaria, în Parcul Pirin, superlativul Bulgariei in materie de pitoresc. Dealul vânturilor sau al furtunilor așa cum e numit, vârful ăsta e un colos de piatră care îți amintește ce mic ești tu și toate ale tale. Noi am pornit urcusul pe la 1, ora târzie, la care alții deja coborau. De la Vihren Hut ,aflată la 1970m am rătăcit un pic traseul și ne-am dus aiurea, încurcați de marcajele în bulgară și confirmați de un nene care sâsâia la noi. El voia să ne spună de șerpi iar noi am luat datul lui din caplui drept direcție. Așa n-am trezit pe o potecă ce ne-a abătut vreo jumătate de oră în direcția opusă. Cum însă “nu toți cei care rătăcesc sunt pierduți”, vorba lui Tolkien, am nimerit de-a lungul unui pârâu care ne-a încântat până să realizăm că greșiserăm cărarea.

dav

dav

Poteca înspre vârf pornește chiar din fața cabanei, un pic înspre dreapta și e pe dungă roșie. Pornește fix în sus printre jnepeni și bolovani. Diferența de nivel crește foarte repede și imediat ajungi la baza colosului. Valea dinaintea lui e verde și îmi amintește de Retezat. Un lac frumos în depărtare – Vlahinjski Ezera- și un izvor ce pare că fuge din el. Când am ajuns sub vârf am realizat ce uriaș de piatră se afla în fața noastră. Un deal imens de rocă , un munte pus în categoria ultra ( cu proeminența de 1500m sau mai mult, listat între cele doar 1524 de vârfuri de acest tip). Siruri de turiști se miscau pe imensitatea asta de culoare gălbuie și fiind atât de mici păreau o armată de miriapozi pornită către vale. Soarele se juca printre nori și asta m-a facut să mă răzgândesc de vreo două ori în privința polarului. Eram deja obosiți iar gândul că nu dormisem decât vreo oră jumătate în noaptea dinainte m-a făcut să mă gândesc ce greu va fi să ajung sus. Cu pași mici, cu ciocolată și cu joaca de-a “pune fleece-ul , dă jos fleece-ul” am ținut-o așa vreo ora și vreo 300m diferență de nivel. Urcând, mi-am adus aminte că unele dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am sunt făcute pe poteci de munte. Așadar, dacă tot suntem ceea ce ne amintim, cred că sunt la locul potrivit și pot să continui, mi-am șoptit.

dav

dav

E frig și nu se vede vârful. Oamenii continuă să coboare în șiruri răzlețe. Din partea stângă se apropie un val de ceața rece, răsuflare a vreunui nor care se joacă în jurul muntelui. În spatele meu, văd lacul și crestele în straturi ale munților din depărtare. Culori diferite, nuanțe de albastru, asemănatoare liniștii din mintea mea. Par a fi valuri și nu munți. Sunt la mal, iar pe țarmuri lucrurile sunt întotdeauna mai simple.

Continuăm șerpuit. Prin aburul care nu stă locului la un moment dat se vede un steguleț. Am ajuns! Acolo e vârful! Se vede!

Vihrenul e un colos de piatră pe care eu l-am asemănat foarte mult cu ceea ce facem zi de zi. Dăm înainte, tot mai sus, fără a ști exact cum arată destinația sau unde vrem să ajungem. De cele mai multe ori nici nu sperăm la vreo priveliște de acolo de sus, de pe vârf, însă drumul e cel care contează. Uneori te încarci pozitiv privind în urmă, iar gândul că ai ajuns atât de departe îti dă motivație și putere să continui. E doar o promisiune pe care ne-o facem.

Pe vârf ne-am trezit singuri. Ora târzie la care am început noi urcușul, ne-a asigurat un munte numai pentru noi. Din păcate ghețarul din partea de nord și creasta Koncheto nu se văd. Norii îi tin ascunși iar eu imi pun în gând că mi-ar plăcea să mă întorc aici cândva. Poze de grup, poze individuale, bucurie și zâmbete. Ne-a venit inima la loc și mai uitam că ne-a fost cam greu la un moment dat.

La coborâre, pentru răbdarea și efortul nostru, am primit în dar căprițe. Două grupuri separate și-au făcut drum pe lângă noi după ce unele ne-au pândit grijulii din spatele unor stânci. Două poze, două filmulețe și luăm cu noi ceva din veselia cu care sar. Parcă suntem mai vioi și avem mai multă energie acum.

Dupa vârful ăsta, ziua 4 a venit cu o binemeritată pauză. Sofia, la mine mereu cu accentul pus pe alta silabă decât cea corectă, vine cu fântâni arteziene, flori și firme celebre. Nu vizităm prea multe, shopping-ul nu ne interesează dar ne îngaduim o înghețată și o cafea pe bulevardul Vitosha. Strada asta plină de magazine cu nume sonore se spune că ar fi a 22-a pe lista celor mai scumpe străzi din lume. Nu ne impresionează prea mult iar statistica e doar o cifra. În plus, moda de acolo se pare că nu o înțelege niciunul dintre noi. Eu una arunc mai multe priviri muntelui din depărtare – Vitosha- decât vitrinelor. Apoi preferăm să zăbovim câteva minute în biserica St Nedelya de la capătul bulevardului.
A 5-a zi ne găseste deja langa Musala, Parcul Rila, în Borovets. Aici am mai fost în iunie anul trecut :

https://myhappyjar.wordpress.com/2018/06/06/2193/

Ne cazăm la Malina Park, un alt complex de căsuțe în stil scandinav și mă culc devreme cu gândul la ziua lungă ce va urma.

Ne pornim tot la răsărit și prima parte din potecă o facem la lumina frontalelor. E liniște și din când în când se mai aude câte o pasăre care țipa la noi nemulțumită că ne facem drum așa devreme. Dimineața e rece dar pe dealurile din jur umbrele încep să se facă mai mici, semn că soarele se ridica și promite ceva căldurș. Drumul pietruit merge cam 5 km și suntem mai harnici decât anul trecut. Ajungem mai repede la baza partiilor de ski. Când zărim telescaunul în față și Yastrebets-ul pe dealul de vis-a-vis, părăsim drumul și urmăm poteca în stanga, pe Musala Path. Mergem printre jnepeni mari care țin umbră și ne bucurăm când poteca se mai deschide în câte o poiană – e soare și ne încălzim.

dav

dav

Ajungem relativ repede la Musala Hut și îmi aduc aminte de ce îmi place muntele ăsta atât de mult. Lacul oglindește cerul fără nicio cută. Munții din jur par a fi ziduri de cetate ce țin departe orice tulburare. Musala e un munte cu ochii turcoaz, în care dacă privești cu atenție, îți pierzi grijile, îți pui mintea pe silențios și găsești liniște. Felul acela de liniște pe care îl poți da și celorlalți. Acea liniște care oferă adăpost și suport.

Dacă ar fi să aleg când să mai vin în Musala, aș alege tot iunie, ca anul trecut însa. Sfârșit de primăvară, când lacurile îți fac ghidușe cu ochiul de sub zăpadă și gheață albăstruie. Acum e doar piatră prăvălită oriunde te uiți; parcă prea multă totuși.

dav

dav

Pe vârf am întârziat la fel de mult. Am numărat o colecție de momâi așezate în grupuri, de strajă unei margini de prăpastie, iar apoi mi-am rătăcit gândurile privind la un drum de creastă care pare a duce până dincolo de orizont, ocolind lacuri și urcând vârfuri.

Niciunul dintre noi nu s-ar fi dat dus, dar mai aveam de coborât așa că ne-am desprins ochii de vârfuri și i-am lipit de poteca ce duce înapoi.

Am coborât fără grabă, parcă încercând să lungim cât mai mult toată tura asta. O ieșire reușită, cu oameni zâmbitori, cu soare și multe, prea multe sardine.

Nu am părăsit însă Bulgaria așa cu una cu două. Pe drumul de întoarcere ne-am abătut câțiva kilometri și am intrat în Prohodna Cave, acolo unde două găuri scobite în tavanul inalt de piatră se uită la tine ca niște ochi ai cerului. De fapt așa și se numește locul ăsta: Ochii lui Dumnezeu. Privite dintr-un anumit unghi, par a fi fixați pe un chip. Nu îți trebuie prea multă imaginație ca să vezi asta. Natura știe cel mai bine cum să facă asta, iar omul e un mic trecător prin veșnicia ei, care poate trăi în câțiva ani cât n-a trăit într-o viață întreagă, dacă știe și își dă voie. Intrări de parte și de alta, momâi și forme de poveste, peștera pare o concluzie a tot ceea ce am facut noi zilele astea : liniște, bucurie, alegeri, culoare și “awesomeness”- un fel de venerație amestecată cu teamă și recunostintă!

screenshot_20191007-003037.jpg

dav

dav

dav

dav

dav

dav

dav

dav

dig

dav

dav

dav

dav

dav

dav

71304965_2691142020896961_1276237527572807680_o a

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s