Poveste de octombrie

sdr

Cum e sa crezi ca ai viata perfecta, ca totul decurge conform unui plan de multa vreme stabilit; esti domol si te crezi pe deplin multumit; planetele se aliniaza si nu ai nicio grija. Ti-ai construit casa visurilor, ai tai sunt toti sanatosi iar viata de familie e lina si senina… Nimic nu poate fi in neregula, nu?

Ei bine, nu e deloc asa. Orice se poate intampla oricui si oricand. Desi esti in varful dealului, te crezi bine infipt si nemuritor, solul pe care stai e intunecat si instabil iar pe cer se aduna nori grei si amenintatori.

Viata mea a fost asa o vreme – “perfecta” – insa era de fapt un somn in care nici nu stiam ca dorm. Nu sunt furtuni in octombrie dar pe mine asa m-a trezit, cu o lovitura de fulger “out of the blue”, un trasnet ascutit, asurzitor si cu impact devastator.

E greu sa pronunti cuvantul cancer si sa nu il asociezi cu moartea. Frica pe care un astfel de diagnostic ti-o pune in suflet e mare si ocupa tot spatiul. Groaza asta nu ti se strecoara incetisor inauntru ci te invadeaza brusc si pune stapanire pe tine schimband tot: perceptia asupra timpului e alta, planurile se topesc la fel ca si seninul din ochi, prioritatile se schimba brusc si te trezesti intr-un amestec de emotii. Unele sunt ale tale , altele ale celorlalti iar tu nu stii cum sa le faci fata. De fapt nu stii ce sa faci cu ele. Nu ai un plan B in asfel de situatii.

Cancerul si gandul la moarte merg mana in mana. Prezentul si viitorul au greutati si roluri diferite- unul e ca un cosmar din care vrei sa te trezesti iar celalalt e incert si plin de monstri.

Ajungi pe survival mode si stai blocat acolo in timp ce viata celor din jur continua la fel. De cele mai multe ori te simti ca ingropat in nisip doar pe jumatate, incurabil, incapabil sa te misti, dar constient sa vezi restul. Ceilalti nu te pot scoate de acolo. Nu poti striga, nu poti fugi. Stai acolo, tu si toti demonii tai. Frica, durerea, tristetea si dezamagirea sunt singurele care vin si te cuprind pe rand. Ele sunt acolo cu tine, tu esti acolo cu ele.. Te transformi intr-un pacient, un numar dintr-o statistica, un om pe care ceilalti il compatimesc. Mori, traiesti, nimeni nu stie.

Si atunci iti dai seama ca trebuie sa schimbi ceva. Nu ai control asupra multor lucruri dar ceea ce poti schimba e felul in care te uiti la toata treaba asta. Plangi sau razi, timpul trece. Saptamani, luni ,ani? Mai devreme sau mai tarziu? Neanuntat sau asteptat? Alegi sa te ridici din pat sau zaci acolo, ziua se scurge oricum. Esti suspendat in timp, pe valuri sau inecat in ele, tot aia e. Impacati sau nu, oricum ne trecem.

Eu nu m-am intrebat niciodata “de ce eu?”. Am zis mereu “de ce nu eu?”. Nu ma consider un supravietuitor asa cum se numesc cei care trec printr-un astfel de diagnostic, nici victima nu sunt. Pentru mine cancerul a fost cel mai bun rau care mi s-a intamplat. Suna aiurea cand verbalizez asta dar mi-a reasezat viata in fagasuri noi. A fost ceea ce m-a luat si m-a dus la zero. Tot ce realizasem pana atunci nu mai conta: tabula rasa. Nimic nu mai avea valoare in afara lucrurilor pe care le lasasem in ceilalti si a amintirilor pe care le purtam la mine. Intre frici si terori, a lasat loc unor momente de bucurie si recunostinta pe care nu le-as fi gasit altfel. Ceaiul de sambata seara in oras cu fii-mea, alergarea pe dealuri cu fiu-meu, imbratisari, apusuri si rasarituri, luni pline si stele licarind, toamne si ierni magice, zapezi tacute si munti unde gasesti nemiscare si liniste, toate astea le-as fi ratat. As fi plecat de aici fara sa le fi cunoscut.

Cancerul lucreaza la nivel celular si exact asta a facut si cu mine: m-a transformat, m-a metamorfozat. M-a incetinit atat de mult incat am avut timp sa vad cum invata sa zboare puii de vrabie, mi-a aratat melcii care nu se grabesc, culorile dealurilor toamna, lumina calda a padurilor la apus, mi-a adus ploaia si moliciunea frunzelor crude in primavara, mi-a aratat tot ce nu vazusem pana atunci. M-a invatat sa nu las sa treaca o zi fara a-i imbratisa pe cei dragi, sa nu-mi sugrum cuvintele de apreciere pentru cei din jur in speranta ca ei stiu ce mult conteaza pentru tine. Cancerul m-a trantit la pamant si acolo jos m-a invatat sa zambesc si sa ma bucur de fiecare clipa. Mi-a pus in brate frici si m-a lasat sa aleg ce fac cu ele.

Budistii spun ca scopul vietii noastre pe pamant este sa ne pregatim pentru a muri. Mortalitatea trebuie infruntata la un moment dat. E singurul lucru cert pe care il stiu acum. Amenintarea mortii mi-a adus aminte sa traiesc. Daca nu risti nimic, risti totul.

Pana la cancer eram ca intr-un cocon: protejat, linistit si fara griji. Apoi totul s-a schimbat. Ochii mi s-au deschis cu lame de bisturiu si ace lungi. Apoi toata chimia pe care mi-au bagat-o in vene, mi-a construit aripi. Mersul in patru labe m-a invatat sa zbor.

Nu zambesc mereu dar o fac mult mai des ca inainte. Cerul meu nu e mereu senin dar e lumina chiar si atunci cand nu se vede soarele. Nu sunt mereu calm dar nu mai tin supararile pentru ca nu sunt ale mele, iar iertarea am gasit-o in varful unui munte. Las oamenii sa plece daca asta isi doresc si am incredere ca cei care vin sunt cei meniti sa le ia locul.

Viitorul nu imi apartine. Nici trecutul nu e al meu, dar datorita lui sunt mai viu decat eram.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s