Poveste de octombrie

sdr

Cum e să crezi că ai viața perfectă, că totul decurge conform unui plan de multă vreme stabilit; ești domol și te crezi pe deplin mulțumit; planetele se aliniază și nu ai nicio grijă. Ți-ai construit casa visurilor, ai tăi sunt toți sănătoși iar viața de familie e lină și senină… Nimic nu poate fi în neregulă, nu?

Ei bine, nu e deloc așa. Orice se poate întâmpla oricui și oricând. Deși ești în vârful dealului, te crezi bine înfipt și nemuritor, solul pe care stai e întunecat și instabil iar pe cer se adună nori grei și amenințători.

Viața mea a fost așa o vreme – “perfectă” – însă era de fapt un somn în care nici nu știam că dorm. Nu sunt furtuni în octombrie dar pe mine așa m-a trezit, cu o lovitură de fulger “out of the blue”, un trăsnet ascuțit, asurzitor și cu impact devastator.

E greu să pronunți cuvântul cancer și să nu îl asociezi cu moartea. Frica pe care un astfel de diagnostic ți-o pune în suflet e mare și ocupă tot spațiul. Groaza asta nu ți se strecoară încetișor înăuntru ci te invadează brusc și pune stăpânire pe tine schimbând tot: percepția asupra timpului e alta, planurile se topesc la fel ca și seninul din ochi, prioritățile se schimbă brusc și te trezești într-un amestec de emoții. Unele sunt ale tale , altele ale celorlalți iar tu nu știi cum să le faci față. De fapt nu știi ce să faci cu ele. Nu ai un plan B pentru astfel de situații.

Cancerul și gândul la moarte merg mână în mână. Prezentul și viitorul au greutăți și roluri diferite- unul e ca un coșmar din care vrei să te trezești iar celălalt e incert și plin de monștri.

Ajungi pe survival mode și stai blocat acolo în timp ce viața celor din jur continuă nestingherită. De cele mai multe ori te simți ca îngropat în nisip doar pe jumătate, incurabil, incapabil să te miști, dar conștient să vezi restul. Ceilalți nu te pot scoate de acolo. Nu poți striga, nu poti fugi. Stai acolo, tu și toți demonii tăi. Frica, durerea, tristețea și dezamagirea sunt singurele care vin și te cuprind pe rând. Ele sunt acolo cu tine, tu ești acolo cu ele.. Te transformi într-un pacient, un număr dintr-o statistică, un om pe care ceilalți îl compătimesc. Mori, trăiești, nimeni nu știe.

Și atunci îți dai seama că trebuie să schimbi ceva. Nu ai control asupra multor lucruri dar ceea ce poți schimba e felul în care te uiți la toată treaba asta. Plângi sau râzi, timpul trece. Săptămâni, luni ,ani? Mai devreme sau mai târziu? Neanunțat sau așteptat? Alegi să te ridici din pat sau zaci acolo, ziua se scurge oricum. Ești suspendat în timp, pe valuri sau înecat în ele, tot aia e. Împăcați sau nu, oricum ne trecem.

Eu nu m-am întrebat niciodată “de ce eu?”. Am zis mereu “de ce nu eu?”. Nu mă consider un supravietuitor așa cum se numesc cei care trec printr-un astfel de diagnostic, nici victimă nu sunt. Pentru mine cancerul a fost cel mai bun rău care mi s-a întâmplat. Sună aiurea când verbalizez asta dar mi-a reașezat viața în făgașuri noi. A fost ceea ce m-a luat și m-a dus la zero. Tot ce realizasem până atunci nu mai conta: tabula rasa. Nimic nu mai avea valoare în afara lucrurilor pe care le lăsasem în ceilalți și a amintirilor pe care le purtam la mine. Între frici și terori, a lăsat loc unor momente de bucurie și recunoștință pe care nu le-aș fi găsit altfel. Ceaiul de sâmbăta seara în oraș cu fii-mea, alergarea pe dealuri cu fiu-meu, îmbrățisări, apusuri și răsărituri, luni pline și stele licărind, toamne colorate și ierni magice, zăpezi tăcute și munți unde găsești nemișcare și liniște, toate astea le-aș fi ratat. Aș fi plecat de aici fără să le fi cunoscut.

Cancerul lucreaza la nivel celular și exact asta a făcut și cu mine: m-a transformat, m-a metamorfozat. M-a încetinit într-atât de mult încât am avut timp să văd cum învață să zboare puii de vrabie, mi-a arătat melcii care nu se grăbesc, culorile dealurilor toamna, lumina caldă a pădurilor la apus, mi-a adus ploaia și moliciunea frunzelor crude în primăvară, mi-a arătat tot ce nu văzusem până atunci. M-a învățat să nu las să treacă o zi fără a-i îmbrățișa pe cei dragi, să nu-mi sugrum cuvintele de apreciere pentru cei din jur în speranța că ei oricum știu ce mult contează pentru tine și dacă nu șe spui. Cancerul m-a trântit la pământ și acolo jos m-a învățat să zâmbesc și să mă bucur de fiecare clipa. Mi-a pus în brațe frici și m-a lăsat să aleg ce fac cu ele.

Budiștii spun că scopul vieții noastre pe pământ este să ne pregătim pentru a muri. Mortalitatea trebuie înfruntată la un moment dat. E singurul lucru cert pe care îl știu acum. Amenințarea morții mi-a adus aminte să trăiesc. Dacă nu riști nimic, riști totul.

Până la cancer eram ca într-un cocon: protejat, liniștit și fără griji. Apoi totul s-a schimbat. Ochii mi s-au deschis cu lame de bisturiu și ace lungi înfipte adânc. Apoi toată chimia pe care mi-au băgat-o în vene, mi-a construit aripi. Mersul în patru labe m-a învățat să zbor.

Nu zâmbesc mereu dar o fac mult mai des ca înainte. Cerul meu nu e mereu senin dar e lumină chiar și atunci când nu se vede soarele. Nu sunt mereu calm dar nu mai țin supărările pentru că nu sunt ale mele, iar iertarea am găsit-o în vârfuri de munte. Las oamenii să plece dacă asta își doresc și am încredere că cei care vin sunt cei meniți să le ia locul.

Viitorul nu îmi aparține. Nici trecutul nu e al meu, dar datorită lui sunt mai viu decât eram.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s