La joie de vivre

Mi-a zis fii-mea zilele trecute că îi place fața mea senină și luminoasă, că nu se văd provocările și neliniștile care mă agită uneori și că îi place mult de mine pentru că mă simt așa. Bun feedback venind de la un adolescent.

Mă tot gândisem de ceva vreme la cum arată împăcarea cu sine, liniștea aceea care aduce pace pe interior, acea joie de vivre despre am scris la un moment dat prin alte locuri. Încă nu sunt absolut sigur că asta a văzut, știu însă că așa arată acum pentru mine puterea, forța aceea interioară care te face să mergi înainte când crezi că nu mai poți. De câțiva ani îi tot schițez portretul și mă surprinde să văd că e altfel decât credeam.

Înainte era nemișcată și netedă, fără nicio urmă de slăbiciune. Prezentă peste tot, umplea mereu spațiile din jur. Era ochiul furtunii în care reușea să se reculeagă și să dea din încrederea ei și celorlalți. A fi puternic, așa cum vedeam eu asta, era mâna care nu tremură, pasul care nu șovăie și vocea care nu trădează emoții. Era linia aceea dreaptă și bine definită a maxilarului încleștat atunci când nu renunță … linia sculptată mereu pe fața celorlalți și niciodată pe a ta.

Oricum o vedeai niciodată nu semăna cu tine. Arăta ca mama ta, ca tata, ca unchiul preferat, era ca fratele tău și ca prietenii tăi, eroii mereu învingători, dar niciodată tu.

Era mai mare decât tot ce îți puteai imagina, și deși o recunoșteai cu ușurință pe fața copiilor tăi, nu reușeai să o găsești la tine.

Și apoi într-o zi viața se hotărăște să îți arate în oglindă un chip obosit și încercănat. Îndoielile și frica îi desenaseră cute adânci pe frunte și umbre în ochi. Lumina dispăruse în găuri negre care se uitau la tine flămânde și gata să te înghită. Fața din oglindă era a unui necunoscut și acum îl vedeai cu toate tristețile și supărările ce le ținea ascunse adânc pe undeva. Nu era puternic, nu era erou, nu era nimic ce ai fi vrut să vezi. Era frica de a trăi, uitarea de sine și abandonul.

Și atunci, în cădere liberă, cu toată deznădejdea ce-ți confiscase visurile și îți încuiase speranțele, te vezi pe tine.

Tăria are de fapt chipul tău. Are fața zilelor în care te ridici din pat deși ai vrea să zaci uitat de lume. E cea care te învață să spui îndeajuns atunci când nu știi să renunți. Îți arată drumul atunci când te rătăcești. Te ia de mână și te duce acolo unde nu credeai că poți ajunge și face ea pentru tine ultimul pas după ce tu ai făcut multe alte mii. Îți taie legăturile ancorelor ce te țin prizonier și te lasă să zbori liber . Te învață să ierți înainte să primești scuze sau păreri de rău. Toate astea fără alte motivații ci doar pentru că e acolo și poți. Ea e cea care îți dă voie să trăiești, ea este a ta “joie de vivre”.

Tăria aceea o vezi dacă te uiți cu atenție în oglindă. Stă ascunsă în spatele tuturor slăbiciunilor și îndoielilor tale, îngropată sub straturi de frici și lașităti, în toate alegerile tale , ea este mereu acolo. Acum o vezi și tu, o văd și ceilalți.

Ești bucuros că ești viu, praf de stele umblător care între un punct, câteva virgule și multe puncte de suspans reușește să fie senin si luminos.

Advertisement