Look up!

 

img_20190306_1811445591320604931890645.jpg

Intre cer si pamant ne traim vietile cu ochii mereu deschisi, privind.

Cat suntem copii tinem mereu capul in sus-privirea ni se pierde cautand stele, inaltand zmeie. Privitul in sus juleste genunchii si coatele dar tine rasul mereu prezent.

Apoi crestem si pe masura ce ne inaltam, coboram privirea, incuiem zmeiele, uitam stelele si ne lipim de pamant. Incepem sa visam mai rar, un lux pe care nu ni-l mai permitem. Viata ne inghite si ne poarta din loc in loc fara a ingadui o clipa de ragaz. Devenim prizonieri ai realitatii construite cu ochii in jos. Albastrul zilei si indigoul noptii se succed si pare ca nu observam cerul decat atunci cand ploua. Iar atunci ne plangem. Privim in jos absorbiti de toate firimiturile pe care viata ni le presara pe poteca. Caram greutatile lumii pe umeri plecati si uitam sa-i privim in ochi pe cei de langa noi. Adesea nu-i vedem razand, nu-i vedem plangand. Pierdem zambetele, pierdem incruntarile. Uitam sa traim.

Si zilele trec, mereu aceleasi. Nu ne dam seama de asta decat atunci cand suntem pe timp imprumutat. Pentru ca uneori viata te lasa sa te ratacesti si iti aduce umbrele noptii in ochi; apoi iti da a doua sansa si atunci iti amintesti sa te opresti. Privesti la ceilalti, ridici ochii spre varfurile copacilor. Iti amintesti ca orizonturile sunt albastre iar printre nori zaresti creste de munti ce iti tin privirea in sus. De abia atunci vezi iar cerul, si ochii ti se pierd printre stele.

Nu mai pleca privirea. Tine-o atintita catre cer. Acolo esti liber, acolo esti acasa.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s