Valea Gaura, Omu si febra

“Nu te vei uita niciodata inapoi la viata ta spunand ca ai petrecut prea mult timp in natura.”

Merg pe munte asa cum altii merg la biserica, duminica de duminica, intr-un ritual care imi face inima usoara si ma incarca de liniste pentru o saptamana.

De aceea nu am zis pas cand am auzit de tura din Bucegi si nici cand m-am trezit cu febra in dimineata dinaintea traseului.

Valea Gaura. Una dintre imaginile acelea cat 1000 de cuvinte si un munte care nu se termina niciodata, Bucegi.

Am plecat cu un entuziasm de care imi era dor. A trecut ceva vreme de cand am fost intr-o tura cu 12 oameni. In ultima vreme am devenit un fel de calator solitar si tacut care pare mereu in pelerinaj catre liniste si simplitate. Dar asta va fi tura cu terapie de grup prin ras si socializare asa ca imi las energia sa se puna in ton cu ceilalti.

De la o vreme, bagajul mi-l fac din ce in ce mai repede. Rucsacul e mereu pe jumatate pregatit, ca un soldat prezent la datorie pentru a-si indeplini rolul in orice moment. Nici geanta cu care plec zi de zi la job nu e asa.

Masina lui Ovidiu e promitatoare. A fost la inaltime in tura din Parang in urma cu doi ani,cand drumul a fost perfect si datorita muzicii pe care Busu o canta pe sosele.Cu siguranta va fi veselie.

Pe drum catre Bran ma suna fiu-meu care e la Focsani la un concert cu trupa, si ma anunta nonsalant ca are amigdalita. E la urgente, cu telefonul intr-o mana si o perfuzie cu penicilina in cealalta. Va trebui sa urce pe scena si cica asa il pun pe picioare rapid. E prima data cand unul dintre copiii mei e bolnav si eu nu sunt langa ei. Ce-i drept se imbolnavesc foarte rar iar acum ca sunt mari e din ce in ce mai greu sa ii supraveghezi. La 18 ani toata lumea e a ta si te crezi invincibil. Buna atitudine, lumea e a lor, insa tot la mama suni atunci cand te simti rau.

La o ora dupa ce am vorbit cu el , unii simteau foame, eu durere in gat. Se pare ca am empatizat cu copilul si am amigdalita. Ceva imi spune ca nu e doar rosu in gat si atunci cand ajungem in Bran caut o farmacie si imi refac stocurile de antitermice din trusa de prim ajutor. Nu iau antibiotic insa. Niciodata fara prescriptie de la medic. De asta racim rar in familia asta cred. Regret ca nu am facut-o de data asta insa.

In noaptea care a urmat am ascultat cainele Alinei dand din labe. Pesemne ca visa ca alearga iar cand obosea se trezea sa-si roada osul de jucarie. Iar din cand in cand, mai spre dimineata, am concurat pentru cate o bucatica de pat in plus. Piatra Neamt e departe tare cand ai febra, asa ca dimineata i-am intampinat pe ceilalti cu planuri de intors catre casa. Insa nu le-am dat curs. Sub mirajul Bucegilor si la indemnul celorlalti, mi-am pregatit rucsacul si am ucat in Busu. In fata mea erau 8 ore de traseu si 2000 de metri ce trebuia urcati. Ce nu stiam atunci era ca va fi si febra parte din formatie.

Am inceput sa urcam, unii veseli, eu tacuta cu gandul la copil, care mi-a dat totusi asigurari la prima ora ca se simte mai bine. Gandul e tot la el. Mama nu isi iese din rol.

Deocamdata traseul nu e greu. Padurea se asterne in fata, muta si nemiscata iar eu incerc sa gasesc linistea in valurile de griji care ma incearca astazi. Merg inaintea celorlalti pentru a-mi pune ordine in ganduri si pasi.

Apoi cararea se face mai inalta, pasii imi sunt mai grei si ma opresc din ce in ce mai des. Iau pastile, dau asigurari ca sunt ok si tac. Nu am ce sa spun altceva. Nu sunt ok de fapt si tot ce imi doresc e sa zac pe undeva si sa las starea asta de rau si fierbinteala sa se scurga prin vreun parau.

Apoi padurea se termina si deasupra mea e cerul. Peretii ce strajuiesc valea sunt la fel de verticali si de inalti ca si temperatura mea. Va trebui sa ii urc. Am ales prost si nu e cale de intoarcere. Pana si semnul pe care il urmam e cruce rosie. Apoi febra incepe sa se sparga si incet, albastrul se asterne in jurul meu. Incep sa ma simt mai bine si ajung iar in fata. Sunt totusi intr-o conditie fizica buna chiar si cu amigdalita,ma incurajez. Gasesc fortele de a merge inainte insa nu si zambetul. De el nu mai am putere. Sper sa nu ma intrebe nimeni nimic. Bine ca suntem multi si ma pot pierde printre ceilalti. Concentrarea mea e pe pasi, pe ore si distante. Verific des ceasul pentru a vedea cat a ramas de urcat. 1200, 1500… Mai avem…Pastilele au efect cam 3-4 ore. Trebuie sa ajung cat mai sus in timpul asta pentru ca apoi iar o sa vreau sa zac pe undeva. Asa suna motivatia astazi.

Depinde doar de mine. Muntii intotdeauna ma primesc. Fie vesela, fie trista, linistita sau agitata, sunt mereu mai mari decat provocarile sau nevoile mele. Sunt doar o buburuza pe umerii unui urias pasnic si rabdator. Sunt mica la fel ca si toate grijile.

Am fost creati pentru putin iar muntele imi aminteste asta de fiecare data.

Spatiu gol. Concentrare. Liniste. Minimalism.

Cand ajungem la Cascada Dracului, bateriile mele sunt si ele pe minim. Locul e superb.Apa curge in etaje si in jur e multa verdeata. Ma simt rau, insa stiu ca si atunci cand nu mai poti, tot mai poti un pic. Asta am invatat la sala. Ultima ridicarie e cea mai grea. Arde, doare si vrei sa renunti. Dar e cea care iti aduce cea mai mare satisfactie.

Transpir si urc. Sunt mai incapatanata decat microbii care-si fac de cap in gatul meu. Apar lanturi si asta ma anima. Din coada grupului ajung iar in fata. Deasupra se aduna nori grei si incepe sa bubuie. Cerul e in nuante de gri si nu sta locului; fuge si se lumineaza din cand in cand. Incepe sa ploua si picaturile ma racoresc. Urc si ma strecor printre stanci bucuroasa ca e racoare.

Dupa ultima culme, in fata se deschid zarile si la orizont se vede cabana. Mica, departe si cocotata fix pe creasta. Dar cum bucuriile cica nu tin prea mult, de partea cealalta ochii urmaresc marcajul si se fixeaza pe o panta interminabila. Daca pana acum ma simteam doar eu mica, acum ii vad la fel si pe cei care urca pe acolo – furnicute colorate pe o culme care duce pana la cer. Asta e ca Golgota. Ultima incercare in drumul catre Om.

Nu mi-e bine. Acum imi este frig si ma opresc sa ma imbrac. Ploua, fulgera si tuna iar eu nu mai am rezerve in lupta cu panta. Sunt singura. In fata mea Octavia si Ovidiu se indeparteaza din ce in ce mai mult iar cei din urma nu se vad de ceva vreme.

Coama verde a muntelui e brazdata de suvite albe de zapada care curg catre vale. Pe alocuri stanci gri intrerup curgerea culorilor si ma readuc cu atentia catre panta. Numar si urc. Pana la 50. Apoi ma pot opri un pic. La 50 nu ma opresc, tintesc catre 100. Si functioneaza. E adevarat! Nu stii ce poti pana a putea e singura optiune pe care o ai. Nu mi-am mai numarat pasii de ceva vreme. Poate ar trebui sa imi reamintesc de recunostinta de a fi sanatos si in putere.

Rucsacul atarna greu si centura imi sapa pe sold. Gatul pare ca inghite sticla iar tamplele imi ard. Cine raceste in miezul verii cand toata iarna a umblat fara caciula pe munti si a mancat inghetata?

Intr-un final ajung in varf si printre doi pereti de stanca, prin Hornul Mare zaresc cabana Malaiesti.

Cararea in fata e mai domoala iar peisajul mai spectaculos. Vale in stanga, vale in dreapta, iar eu pe spinarea neregulata a unui dinozaur cu plete verzi si fire carunte.

Ajung la cabana in acelasi timp cu ceilalti doi. E austera,rece si neprimitoare la fel ca stancile din jur,la fel ca gazdele. As vrea sa merg direct in camera si sa zac pe bucatica mea de prici dar nu se poate. Ni se spune ca trebuie sa fim formatie completa pentru a primi locul de zacut. Am ajuns dupa 6 ore si un pic. Daca ceilalti fac 8 va trebui sa stau o ora si jumatate sa ii astept in sala de mese. Cu ciorba, sandwich-urile si febra bineinteles.

Ies si ma bucur de Costila care se vede in fata cabanei. E ca farul acela la care visam cu ani in urma. Am renuntat la el demult. De la 2507 m lumea e mai incapatoare iar farul mai departe. Gandurile nu-mi mai sunt agitate si in mintea mea incepe sa se astearna linistea. Afara se asterne si intunericul. O luna generoasa se ridica peste lume si transforma toate culorile. Rosul se face in nuante de violet iar galbenul se albastreste. Ma bucur de peisaj si de liniste.Doar gandul la noaptea care urmeaza ma nelinisteste. O fi bine ca am urcat?

Cand ajung si ceilalti se face si mai putina liniste. La Omu nu sunt acceptati cainii in cabana si aud deja discutii despre posibile coborari. Pana la urma se gasesc solutii pentru ei la Salvamont si noi ne pregatim de somn la 40 de grade. Eu asa ma simt. In camera cred ca sunt doar vreo 30.

Maine vine greu cand nu dormi. Si vine obosit, incercanat si tot cu febra. In fata sunt 5 ore de traseu pe coborare. Asta dupa cele 4 caprite din carare, chiar la inceput.

Coborarea incepe cu un urcus bineinteles si iar numar, iar transpir, iar nu zambesc. Schimb tricouri, ma impiedic si ma dezechilibrez de cateva ori dar continui. O silueta se misca la orizont inspre refugiul Tiganesti, chiar pe creasta si contra luminii si iar sunt mica si lipsita de griji.

Apoi peisajul se schimba si dinozaurul meu se coloreaza. Are suvite colorate acum. Rododendron!! Daca tot nu am ajuns in Rodnei in iunie nici anul asta, macar sa ma bucur de generozitatea Bucegilor. E atata culoare si atata frumusete incat nu ma mai doare nimic. Sunt acasa. Sunt bine.

De fapt nu sunt bine, dar coboram destul de repede si diferenta de altitudine descreste rapid pe ceas. Inca un pic. Restul… Ma bucur ca nu am urcat pe Valea Ciubotea pentru ca as fi epuizat toate numaratorile de pasi pana ajungeam sus. Depasim un grup vesel de tineri care merg insirati. The Hungy Caterpillar coboara muntele vesela si galagioasa.

Intoarcerea a fost si mai tacuta pentru mine. Am tras oblonul si m-am retras foarte adanc in cautarea ultimei rezerve de energie.

A fost o tura grea pentru amigdalele mele. Am scos-o la capat, insa daca ar fi sa mai aleg o data, as alege sa ma intorc acasa, sa renunt.

Sa nu te dai batut e o atitudine super, de luptator. Acum insa am invatat ca esti mai puternic daca stii cand sa renunti. Muntele e tot acolo si mereu e timp sa te intorci. De data asta nu mi-am ascultat intuitia iar tura din Bucegi s-a transformat intr-o lectie pe care, doua saptamani mai tarziu, inca o platesc.

Insa Valea Gaura e cat 1000 de cuvinte…

Advertisements

2 thoughts on “Valea Gaura, Omu si febra

  1. Am citit crispată fiecare frază. Ai reușit, dar ai învățat că mai presus de pasiunile noastre este sănătate. A fost un act de voință fiecare pas numărat. Păcat că nu te-ai putut bucura de frumusețea traseului. Meriţi cu prisosință felicitările!
    Sper că acum ești bine.

    Liked by 1 person

    1. Multumesc
      Sunt bine. Intr-adevar mi s-a reamintit ca sanatatea e mai importanta decat orice alta pasiune.Foarte bine ai spus.A fost o lectie pe care nu o voi uita.
      Traseul il voi repeta cu siguranta la un moment dat. 🙂

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s