Răsărit

FB_IMG_1539891932292

Atunci când ești orb trăiești într-o noapte nesfârșită și urmărești fiecare licăr de lumină , oricât de slab ar fi, crezând că e un far. Și mergi înainte… la început cu speranța că lumina va deveni mai puternică dacă tu vei fi mai puternic, că va crește dacă vei ajunge la ea. După o vreme mergi din inerție, nesperând nimic, plângând sau râzând, tot mergi. La un moment dat lumina se stinge. De tot. Dar tu nu pleci, aștepți. Mintea ți-e amorțită și întinzi mâinile înainte crezând că vei găsi ceva. Strigi dar nu ești auzit. Lichidul din pahare e ca o gaură neagră: absoarbe zgomotele și lumina. Deși te îneci pe fundul sticlei lui, ți-e teamă să nu pleci prea devreme, neștiind că de fapt, oricum ai stat prea mult.

Și apoi, când deja ești gol pe dinăuntru și neputincios, începi să cazi. Te oprești acolo unde locuiesc îndoielile și deznădejdile tale, între așteptări și dezamăgiri. Și în liniștea de pe fundul prăpastiei, începi să te auzi. Vocea aceea mică din tine, cea pe care ai ignorat-o ani de-a rândul, îți spune că poți să te spargi într-o mie de bucăți, dar tot ai să te pui la loc de fiecare dată. Pentru că inima ta era deja frântă atunci când ai căzut și nu mai poți frânge ce a fost frânt odată. În întuneric afli că te poți elibera de suferință, de neputință și nesiguranță. Acolo înveți că viața e frumoasă chiar și atunci când nu e. Ea nu îți pune întrebări, dar te duce pe margine de prăpăstii și pe fund de abisuri ca tu să ți le pui singur. Și înveți că alergând după vârfuri de munți, te găsești pe tine urcând mereu din același abis.

Îți îngădui o clipă de liniște și vezi că lumea întreagă se schimbă la fel. Nimic nu durează, nimic nu rezistă. Și în toată schimbarea aceea, te transformi. Te recompui de fiecare dată, renaști și te ridici. Ești furtună și liniste, cer si pământ, lumină și întuneric în același timp. Te destrami în inimi frânte și speranțe neîmplinite, dar în pauza dintre două răsuflări, în liniștea minții și în curgerea de vise, te aduni iar și iar.

Siguranța și înălțimile te făcuseră să te simți întreg. Însă de acolo de sus nu aveai cum să vezi haosul și felul în care te putea ordona. Umbrele și demonii erau jos. Acolo i-ai putut cunoaște. Acolo ai luat răul și l-ai transformat. Acolo te-ai abandonat. Ai renunțat la luptă, ai renunțat la far. Ți-ai luat inima înapoi și ai reconstruit-o. Cioburile te-au făcut un mozaic capabil să reflecte lumina. Universul te colorează cu oameni, cu întâmplări, cu zâmbete și bucurii mărunte. Iar în spațiul creat prin renunțare ai pus umilința, recunoștința și inima ta la loc.

În noaptea din tine a venit răsăritul.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s