Zidul

field-of-wildflowers-and-grass-with-stone-wall-separation_i-G-29-2965-935QD00Z

Spun deseori ca bat campurile si ca alerg pe dealuri ca si caii salbatici, fara tinta, fara un scop anume, alergarea in sine fiind o bucurie.As vrea sa fiu ca ei: sa ma bucur la fiecare rasarit, sa ma intrec cu vantul in galopuri, sa ma opresc si sa ascult frematand. As vrea sa pot sa zbor asemeni lor, pentru ca ei nu viseaza la aripi. Ei sunt liberi.

Am facut nesfarsite carari pe campul meu, cu ochii mereu catre orizont. Am simtit iarba sub picioare si am calcat-o cu grija sa nu o ranesc. Am incercat din rasputeri sa iubesc ceea ce credeam ca imi apartine , nestiind ca nu poti iubi de unul singur astfel incat sa fie suficient pentru doi.

Apoi deodata m-am trezit in fata unui zid. Credeam ca e apusul si m-am dus catre el. Era de fapt capatul campului meu. Acolo, odata cu lumea mea se terminase si lumina. Nu mai erau carari pe care sa alerg, nu mai era iarba de salvat. Ramasesem doar eu singur in intuneric, fata in fata cu zidul.

A decide sa pleci e mai mult o obligatie decat o alegere. O vreme am incercat sa inteleg care e diferenta intre a renunta si a pleca. Nu mi-am dat seama care e, nici nu a mai fost nevoie pentru ca intre timp ma salvasem. Rasul nu-mi mai era lipsit de culoare, experientele nu mai erau doar sarcini de indeplinit, iar conversatiile din mintea mea se potolisera.Acum cand ma uit in oglinda imi par familiar si nu doar un necunoscut. Sfaturile repetitive ale celorlalti,”Trezeste-te!”, “Pleaca!”,”Renunta!”, “Ai grija de tine!” au capatat sens. Nu-mi spusese nimeni de cate ori incercasera si ei sa-si darame zidurile si nu reusisera. De cate ori ezitasera cu totii in fata usilor intredeschise. Sa stai intr-un job care iti fura cate putin din tine in fiecare zi, sa traiesti intr-un oras ca intr-o colivie, sa ramai intr-o relatie in care nu mai e nimeni. Nu stiam insa ca nu e nevoie sa sar zidul ci ca il pot demonta bucata cu bucata.

M-am mintit singur, neauzit de ceilalti si validand adevarul altora; nu mi-e frica, nu vreau sa renunt, sunt puternic cand de fapt nu e deloc asa. Dimpotriva: mi-e frica, vreau sa renunt si nu sunt chiar asa de puternic. Si asta e ok. Eu sunt doar eu, nu ceea ce sunt capabil sa fac. Si dupa toate negocierile din mintea mea, “inca o data”, “inca o sansa” s-au transformat in “pana aici”. Si in momentul in care am hotarat, am primit timp. Timp pentru a hotari, timp pentru a ezita, timp pentru a alege.

A hotari sa renunti e opusul renuntarii la tine. Cel care as fi devenit daca ramaneam nu era cel pe care mi-as fi dorit sa fiu. Nu eram eu ci doar un strain uitandu-se in gol la mine dintr-o oglinda neclara. Cand nu renunti la timp, cei pe care ii iubesti nu sunt si cei care primesc dragostea ta. Ii incui pe dinafara, ocupat fiind cu saritul zidului. Teama de necunoscut e mai mare decat teama de ceea ce ar putea sa te distruga.

Au fost sute de zile in care mi-am gresit dar a fost una in care nu. In ziua aceea am facut ceea ce era corect pentru mine. Nu a fost atunci cand am vrut eu ci atunci cand am avut nevoie.

Si in ziua aceea zidul s-a crapat si din partea cealalta a intrat lumina. Promisiune facuta mie insumi. Acum sunt doar eu fara nimic din ceea ce nu-mi apartine. Nu mai trebuie sa am grija de iarba pe care calc pentru ca ea creste singura printre flori, nu mai sunt dialoguri de purtat si bagaje de carat. Sunt doar eu de partea cealalta a zidului, eu, campul, orizontul si cei pe care ii iubesc. Ma asteptau. Ei trecusera dincolo inaintea mea.

One thought on “Zidul

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s