Indeajuns

43273243_334504857098065_6685148430521597952_n

Spun “La revedere” cand de fapt gandesc “Adio”. Spun “Pe curand”, “Ne mai vedem”, cand in mintea mea e tot “Adio”. Nu-l rostesc dar il simt. Un cuvant greu, scurt, cu litera mare si taios. Dupa el nu mai urmeaza nimic. E punct si gata.

E greu sa stiu ca ma aflu pentru ultima data intr-un loc. E greu sa las oamenii sa plece fara speranta de a-i mai revedea. E greu sa aleg renuntarea stiind ca nu exista alegeri perfecte.

Jonglez intre doua capitole, ca suspendat undeva deasupra. Vad de la distanta totul la scara mica. Marea e un lac, muntele o cuta. De sus e nemiscare si liniste. Sunt atat de concentrat pe tot peisajul, cu toata linistea asta aparenta, incat pierd din ceea ce se intampla acolo departe, jos. Mintea mea e agatata cu incapatanare de “adio”. Jos, o frunza se desprinde soptind “adio” copacului din care a fost parte cateva luni. O floare spune “adio” semintelor purtate de vant. Un fluture isi deschide aripile si spune “adio” coconului in care a stat o vreme. Niciunul nu se va intoarce.

As vrea sa opresc timpul, sa pastrez momentul dar in fata mea sta vremelnicia. E de neoprit: transforma semintele in flori, copiii in adulti, iubirea in nepasare, planurile in reusite. Pana la urma, datorita ei se coc gutuile care imi plac atat de mult si vine iarna care ma face albastru si nemiscat pe interior.

Totusi, in toate schimbarile astea, exista viata si dupa “adio”. Ma desprind si in loc de adio spun “la revedere”. Ma simt mai usor. Iau negarea si furia si le pun intr-o frunza rosie apoi le privesc cum pleaca si ma elibereaza. Imi renegociez nemultumirile care se duc cu o frunza maronie iar tristetii ii dau drumul intr-una albastruie. La revedere.

In lipsa lor vad ca sunt efemer si fragil. Imi masor viata in clipe cand de fapt timpul e doar o iluzie, o nascocire a mintii pentru a explica schimbarea. 10 secunde, 10 ani sau 10 secole sunt la fel. Ma agat de momente si caut permanenta. O viata de albina, una de om sau cat dureaza un munte sunt aceleasi. Pare permanent pentru mine insa e trecator in ansamblu. Cu toate astea, e Indeajuns. Il iau si il scriu cu litera mare si ca sa nu-l mai uit. Il rostesc pe tonuri diferite si capata nuante opuse: daca pun semnul exclamarii , inchei un capitol, insa daca il pun in fata resurselor ma transform.

Am indeajuns timp, energie si in mine se afla indeajuns de multa iubire incat pot sa fiu liber. Totul in jur e indeajuns, eu sunt indeajuns. Gasesc putere in “indeajuns”.

Trecutul nu exista, viitorul nu-i aici. Eu dau sensul. E ca intr-o calatorie care are intelesuri doar pe moment si asta e indeajuns. Apoi se transforma in poveste. Nu stiu unde as fi fara povestea mea dar stiu ca nu as ramane acelasi. M-as transforma si adapta odata cu prezentul. Uneori amintirile si visurile mele scapa cate un cuvant, care fara contextul lui original isi face singur o poveste. La revedere e indeajuns cu “pentru ca” intre ele.

Nu sunt permanent, ma schimb si de aceea sunt liber.

Advertisements

2 comments

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s