Liniste

Plutesti pe o mare undeva la granita dintre doua lumi. Nu esti nici pe pamant, nici in aer. Esti dincolo de orizont, in afara oricarei harti, acolo unde oamenii se tem sa calce. Nu mai sunt locuri in care sa mergi, ci doar unele in care sa fii.

Pana mai ieri aveai agatata la gat pe post de talisman, speranta. Refuzai sa vezi cat era de grea. In loc sa te salveze, te sufoca cu asteptari de rasarituri si promisiuni de tarmuri insorite. Orb, nu vezi ca erau toate alb-negru. Dansai in valuri, cu ochii lipiti de niste stele de mult apuse. Habar n-aveai ca iti pierdusei drumul in drum catre altii. Odata cu partile tale cele mai bune le-ai dat si linistea ta.

Acum o cauti intre doua lumi si doua intrebari, dincolo de zgomotul neincetat al omenirii. Ti-e dor sa-ti auzi gandurile nerostite, ti-e dor sa-ti fie liniste. Ia-ti speranta si ca pe o piatra arunc-o in mare. Inchide ochii si asculta cum loveste apa cu zgomot si apoi tace.

Tu ai tacut de atat de multe ori incat acum nu mai ai nimic de spus. Uneori linistea ta e confuza pentru ceilalti si o privesc cu teama. Nu inteleg ca e o stare, un sentiment, o experienta.E o coala alba de hartie, un perete gol, e o intentie, o alegere.

Dincolo de suprafete e nemarginirea albastra si nemiscata. E adancul marii, mut si singur. Linistea vine de acolo in valuri, ritmic, pulsand. Te spala, te poarta, te tulbura, te limpezeste. Pentru valurile de liniste trebuie sa te pregatesti. Le prinzi si te ridica. Plutesti cu ele nu impotriva lor.

Esti fara forma, esti mare, esti tarm, esti rasarit, esti valul care loveste si cel care se sparge. Esti tu insuti linistea pe care o cauti.