Liniște

Plutești pe o mare undeva la granița dintre două lumi. Nu ești nici pe pământ, nici în aer. Ești dincolo de orizont, în afara oricărei hărți, acolo unde oamenii se tem să calce. Nu mai sunt locuri în care să mergi, ci doar unele în care să fii.

Până mai ieri aveai agățată la gât pe post de talisman, speranța. Refuzai să vezi cât era de grea. În loc să te salveze, te sufoca cu ațteptări de răsărituri și promisiuni de țărmuri însorite. Orb, nu vezi că erau toate alb-negru. Dansai în valuri, cu ochii lipiți de niște stele de mult apuse. Habar n-aveai că îți pierdusei drumul în drum către alții. Odată cu părțile tale cele mai bune le-ai dat și liniștea ta.

Acum o cauți între două lumi și două întrebări, dincolo de zgomotul neîncetat al omenirii. Ți-e dor să-ți auzi gândurile nerostite, ți-e dor să-ți fie liniște. Ia-ți speranța și ca pe o piatră arunc-o în mare. Închide ochii și ascultă cum lovește apa cu zgomot și apoi tace.

Tu ai tăcut de atât de multe ori încât acum nu mai ai nimic de spus. Uneori liniștea ta e confuză pentru ceilalți și o privesc cu teamă. Nu înțeleg că e o stare, un sentiment, o experiență. E o coală albă de hârtie, un perete gol, e o intenție, o alegere.

Dincolo de suprafețe e nemărginirea albastră și nemișcată. E adâncul mării, mut și singur. Liniștea vine de acolo în valuri, ritmic, pulsând. Te spală, te poartă, te tulbură, te limpezește. Pentru valurile de liniște trebuie să te pregătești. Le prinzi și te ridică. Plutești cu ele, nu împotriva lor.

Ești fără formă, ești mare, ești țărm, ești răsărit, ești valul care lovește și cel care se sparge. Ești tu însuți liniștea pe care o cauți.