Bate Toaca pe Verticala

36228123_1756222391122807_2830171968169312256_o

Cea mai scurta distanta intre doua puncte pe munte, nu e niciodata o linie dreapta. De cele mai multe ori e o linie serpuita prin padure, printre stanci sau pe creste.

Pe Ceahlau, la “Bate Toaca”, potecile sunt verticale. Una din ele te tine cam 20km pe ea, cu o diferenta de nivel de peste 1300m. Bineinteles ca nu e mult pentru cei experimentati, doar ca eu sunt pentru prima data in ipostaza de concurent si nu de voluntar. Pe munte merg de obicei, nu alerg.

Timingul nu e de partea mea – ploua cu incapatanare de cateva zile si de atatia nori deja am uitat cum arata soarele. Simt doar o caldura si o agitatie pe dinauntru. La start sunt ezitari, renegocieri de timpi limita si unii care renunta. Nu stiu cum e in alte astfel de curse, dar simt cum din cei care se hotarasc sa ia startul, ies aburi de determinare si staruinta. Gianina e calma, Tavi pare de neclintit iar Max e cel hotarat. Imi promit sa le urmez exemplul si sa reusesc sa ma incadrez in timpul limita. Am rezistenta, insa stiu ca viteza e cea care face diferenta si asta imi lipseste, asa ca eu voi concura impotriva timpului astazi. Sper sa fie elastic, asa cum spuneam in ceea ce am scris de ziua mea; sa se intinda indeajuns de mult incat sa fac ce imi propun.

Dupa start, in nici 100 de metri, prin paraul format pe sosea, piciorul meu stang ia apa. In fata, un suvoi de 400 de oameni alearga in sens invers, spre intrarea in padure, fara sa para deranjati de ploaie. Apa din pantof imi da o senzatie neplacuta de asimetrie asa ca aleg sa caut o balta in care sa imi adap pantoful drept. Acum sunt ambii la fel si raceala pe care o simt in picioare ma trezeste.

Ne pornisem grupati,noi cei din Iacomi, dar ma trezesc singura la un moment dat, printre alti concurenti. Alex, Dragos si Mary au zbughit-o tinereste inainte iar ceilalti cred ca sunt pe langa mine pe undeva dar nu ii vad. Parcurg distanta pana la intrarea in padure alergand, lucru care ma surprinde placut. In stanga primul voluntar care ne incurajeaza e fii-mea. Sta in ploaie si imi zambeste. Ma bucur ca vremea proasta nu o opreste sa rada. Sper ca va sti sa danseze in ploile din viata ei atunci cand va veni momentul.

Trec de ea zambind si ajung in fata primului urcus din padure. Aici imi intalnesc primele inhibitii si limite. Le gasesc in noroiul pe care nu-l pot ocoli. Poteca e o panglica de lut framantat si alunecos. Pe langa apa din pantofi, simt cum lichidul devine vascos si mocirla galbuie urca spre glezne. Infig betele in ea si ma cocot asa pana la Fantanele.

De acolo cararea e mai putin inclinata iar ploaia balteste. Prin dreapta mea un concurent incearca sa topaie pe varfuri, cautand pietre care sa-l tina deasupra apei. Doar ca de indata ce il zaresc, o alta pereche de picioare, vine rapid din urma, taie si improasca apa dintr-o balta, transformand impermeabilii primului in sugativa. Imediat ma hotarasc sa-mi las inhibitiile sa alerge libere de capul lor si pornesc si eu de-a dreptul prin mijlocul cararii, acolo unde e apa mai mare. Pas dupa pas, balta dupa balta si ploaia care nu conteneste. Gluga nu are niciun efect si hotarasc sa renunt la ea. In mintea mea un vers dintr-un cantec care imi place foarte mult, imi reaminteste despre cum suntem prinsi in capcana propriilor bariere:

‘It’s all a game, avoiding failure, when true colors will bleed
All in the name of misbehaviour and the things we don’t need
I lust for after no disaster can touch, touch us anymore
And more than ever, I hope to never fall, where enough is not the same it was before
Come feed the rain…’

Ploaia asta imi amesteca pasii dar imi pune ordine in ganduri. Ritmicitatea ei e monotona si nu ma distrage. Atentia mea e in alta parte si imi dau seama ca ma distrez de minune. Niciodata nu m-am mazgalit de buna voie. Desi ploaia mi-e prietena de mult timp, noroiul e ceva nou. De pe marginea potecii, urzicile inalte se pleaca sa imi curate mizeria de pe pantaloni fara a ma intepa. In fata, un Fred Astaire face o figura interesanta cu picioarele cand aluneca, dar se redreseaza si nu cade. Imi amintesc deodata ca e o cursa. Adrenalina curge ca ploaia si inhibitiile mele sunt libere pe munte. Alerg cat de repede pot, sar balti, framant noroaie si ma bucur ca sunt viu si corpul meu mai poate face toate astea. Aerul e rece si ma simt curat pe dinauntru. Sunt liber.

Ajung la Duruitoarea intr-un timp record pentru mine, o ora si jumatate. Le strig numarul meu voluntarilor care ne tin evidenta si ma uit in sus la ce urmeaza. Gata cu baltile si distractia. De aici e cu rabdare. Aici partea slaba din mine isi face aparitia si imi sopteste ca sunt obosit. Urc incet, ma agat din nou in bete si realizez ca nu alunec. Asta imi da siguranta si un pic de energie. Ploaia insa e mai rece si mi-e frig. Imi pun gluga inapoi si toata apa adunata in ea imi curge pe fata. Ma buseste rasul si in acelasi timp imi dau si lacrimile – ma ustura ochii. O fi noroiul, o fi transpiratia? Nu conteaza. Ridic fata catre varfurile copacilor si las ploaia sa imi spele ochii . Intre timp urcusul se mai domoleste si vad chipuri cunoscute in jur. Nu ii stiu pe nume dar potecile ni s-au mai intersectat. Ne zambim si ne intoarcem fiecare catre sine.

Unii descarca frustrari :”Serios?Pe vremea asta? De ce m-ai carat aici?” spune printre dintii stransi un tanar suparat. Prietena lui ii raspunde calm “Hai! Muntele e prietenul nostru, iti amintesti?” “M-am saturat!”continua el adaugand si o injuratura. Le zambesc dar imi raspunde doar ea, evident. El e inca suparat. Sper sa nu renunte pentru ca desi e greu, fiecare limita de a noastra merita impinsa cate un pic. Eu ma simt ca intr-un cerc pe care il tot maresc constant cu fiecare lucru nou pe care il fac. Mai ridic o bariera, mai imbratisez o frica si asa imi creez un spatiu mai mare in care sa ma pot misca.

Urc in continuare si imi amintesc de 2008, cand dupa o absenta foarte lunga de pe munte, am facut prima data traseul asta la coborare, pe soare si caldura. Mi s-a parut periculos atunci. Apoi a mai urmat o pauza de cativa ani dar am revenit… mai incapatanat, mai hotarat si sper eu mai puternic.

Urc prin ploaie si fara ezitari. Ajung in varf intr-un alt timp record pentru mine, la 2 ore si trei sferturi de la start. Insa rezervele mi s-au cam golit. Sus e o ceata rece care vine in valuri si ma amorteste. La Piatra Lacramata le spun numarul celor de acolo si apoi verific sa fiu sigur ca l-am spus corect. Mi-a intrat ceata in toti porii si pe langa maini mi-au amortit si gandurile. Ploua marunt acum si incepe sa bata vantul. Manusile imi sunt ude si mainele imi ingheata pe bete. Cabana Dochia, acolo unde sunt 8 voluntari de ai nostri, e inca departe. Desi imi simt tricoul ud pe sub geaca, vantul nu ajunge la el. Incerc sa grabesc pasul dar noroiul ma prinde de picioare si aproape ca ma descalta. Nu pot alerga asa ca merg la pas cat de repede pot. “O sa rog pe cineva sa imi traga manusile pe maini cand ajung la Dochia”, imi promit in gand. Doar ca acolo nu le vad decat pe Alina si Narcisa. Ma imbratiseaza amandoua si parca ele se bucura si mai mult decat mine ca am ajuns sus. Ce calde imbratisari au fetele astea desi stau de ore bune in frig! Si ce putere sa se mai bucure si pentru fiecare dintre noi! Si Alina care e atat de happy ca am ajuns acolo incat si Salvamontul se molipseste si incepe sa chiuie. Si Narcisa, a carei familie e aproape in intregime pe munte azi si care ma ghideaza inspre traseul de coborare; e in stare sa mearga cu mine numai sa nu ma ratacesc. Alex al ei e cu mult inainte iar Tavi vine si el din urma. Insa la fel o fac si altii ce trebuiesc inregistrati, iar in fata unii au nevoie de directii asa ca ea ramane, eu plec si renunt la manusi deocamdata. Mananc 2 curmale si cu mainile amortite cojesc o jumatate de banana. Inca o felie de lamaie si gata. “Cu energia fetelor, daca trec de Cabana Meteo si ajung in padure, ma incalzesc” imi spun dupa ce o iau din loc. Ma opresc insa si imi trag cu greu manusile pe maini, inainte de cabana, inainte de padure. Ma depasesc doua perechi de Salomon-i colorati, pe care ii recunosc de pe traseu. Am mers aproape tot drumul impreuna, cand in fata , cand in spate. Acum m-au depasit si la vale nu cred ca am sanse sa ii ajung. Nici nu mai conteaza. Sunt in acelasi loc cu atleti adevarati si sportivi experimentati, asa ca amatorul din mine deja se simte flatat. Mi-am marit simtitor cercul astazi. Limitele mele sunt mai departe. Mi-am atins obiectivul din plin; in plus, in ciuda vremii si a efortului de care a fost nevoie, m-am mai si distrat.

Ca adult nu ai prea multe ocazii sa te joci prin balti fara sa risti sa te ia lumea drept nebun. Azi am topait prin ploaie si m-am imprietenit cu noroiul. Mainele mi s-au incalzit si ma trezesc zorind pasul din nou la vale. Ajung si intrec Salomon-ii chiar daca nu imi propun asta.

Uneori suntem atat de ocupati cu alergatul dupa lucruri putin importante, incat uitam ca ar trebui sa fim recunoscatori pentru ceea ce avem deja. Lucrurile simple sunt cele care ne fac inima usoara: chipul copilului care se lumineaza cand isi vede parintele, zambetul unui necunoscut, imbratisarea si incurajarea unui prieten. O poteca de munte, fie ea si pe timp de ploaie, te poate elibera mai mult decat orice promisiune daca ii dai voie.

Am ajuns jos dupa 4 ore jumatate, atat cat era timpul limita pentru a ajunge sus, si inainte sa trec linia de final am mai facut si cale intoarsa cativa pasi ca sa-mi recuperez telefonul cazut pe singura portiune cu beton din cei 20 km. Nu s-a spart. A trecut finisul intreg ca si mine, el uscat, eu ud dar fericit.

A fost o experienta in care am luat un pic din verticalitatea potecii, o cursa in care am descoperit ca exista un anumit confort in a sti ca te afli acolo unde trebuie, facand lucruri pe care ti le doresti, chiar daca uneori asta inseamna a te plasa in mijlocul furtunii. De la organizatori, voluntari si pana la ultimul concurent, a fost despre curaj, despre indrazneala de a merge mai departe, despre depasirea de limite si mai ales despre recunostinta

36448078_1854110944646937_8571841342185930752_o fb_img_15305634007361005921944.jpg

Advertisements

2 comments

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s