Musala – un munte de liniste

Mi-ar placea sa fiu un munte. As fi bine infipt in pamant, as avea pacea detasarii si taria de a rezista in fata oricarei furtuni. Nu ar trebui sa fac nimic. Padurile mi s-ar asterne ca pletele pana la poale, iar izvoarele mi-ar spala fata zi de zi. Lacurile mi-ar fi ochii in care cerul se reflecta iar piscurile mi s-ar urca deasupra norilor, acolo unde soarele straluceste mereu. Ce bine ar fi de-as fi un munte.

Pentru multi romani Bulgaria inseamna vacante all-inclusiv in statiuni la malul marii vara sau pe partii de schi iarna. Putini insa stiu ca cel mai inalt varf din Peninsula Balcanica se afla pe teritoriul lor- in Muntii Rila, care s-ar traduce “muntele de apa”. Iar daca mai esti si un pic norocos sa ai in jurul tau oameni care sa stie lucrurile astea , nu doar ca le afli, dar mai si ajungi acolo.

Pe mine mama m-a facut cu bocancii in picioare, asa ca nu am ezitat prea mult cand a aparut propunerea: Parcul National Rila, 80.000 de hectare de creste, paduri, varfuri si vai, peste 150 de lacuri si protectie UNESCO. Cum sa spui nu unor asfel de planuri? Varful Musala, 2925 m, primul din Balcani, al 7-lea din Europa, isi poarta cu mandrie zapezile mai bine de 200 de zile pe an si titlul de cel mai rece loc al Balcanilor, cu o medie de -2.3°C.(potrivit Wikipedia, pe care am citit-o la intoarcere :).

Data plecarii s-a tot mutat o vreme, dar pana la urma s-a concretizat in weekendul prelungit de la inceputul lui iunie. Un cadou aparte pentru copilul din mine.

Asa cum le sta bine calatorilor, ne-am pornit noaptea, la o ora la care nici cainii nu latra cand iesi din curte si am tot condus asa fara graba si cu ceva popasuri pana pe la 5 dupa amiaza. Atunci am ajuns in Borovets, la 72 km de Sofia. E un oras care seamana destul de mult cu statiunile noastre de pe Valea Prahovei. Ma asteptam sa fie plin de viata. Noi am nimerit insa in perioada de transfer cand lumea se odihneste dupa agitatia din iarna si e inca ceva prea devreme pentru sezonul de vara care incepe de abia pe 16 iunie. E pustiu. Putinii oameni de aici par a-si trage sufletul dupa un sezon de schi aglomerat si poate ca pe ascuns se pregatesc de vara. La suprafata insa e un oras fantoma care nu misca si nu respira. Telegondola nu functioneaza, e in revizie, lucru care pe moment ne-a dezamagit. A doua zi ne-am pus insa de acord ca satisfactia urcusului nu ar mai fi fost aceeasi daca am fi scurtat 1054 m din diferenta de nivel. Cum Borovets e deja la 1350m, pana la cei 2925 pana pe varf, ne-ar fi ramas prea putin ca sa fim multumiti.

In hotelul Rila am gasit un “Adventure Centre” unde o domnisoara amabila si vorbitoare de engleza ne-a dat ceva indicatii. De fapt ne-a aratat site-uri cu ploi, temperaturi scazute si fulgere. Am cam speriat-o cu intentiile noastre. Noi nu si nu, vrem sus pe munte. Si nu asa oricum, adica nici calare, cum zicea ea ca s-ar putea, nici cu telecabina, nici sa dormim pe la Musala Hut. Nu, noi vrem pe jos, traseu de 8 ore dus si cat ne-o fi luand sa ne intoarcem…in aceeasi zi bineinteles. Asa ca atunci cand a vazut ca nu o scoate la capat cu noi, domnisoara respectiva ne-a dat o harta pe care a desenat traseul si ne-a explicat de unde sa pornim- a treia partie dupa hotel…

Cu ruta stabilita si planurile facute, ne-am retras in complexul de cabane in stil scandinav si cu nume de ofiter secret sovietic- Yagoda. Casutele sunt frumoase, lemnul slefuit si putin innegrit. Intre foisoare si locuri de joaca, copacii lasati in pace pastreaza atmosfera de padure. La fel si tantarii care navalesc in gasca la vederea noastra. Mai punem o haina pe noi si incercam sa ne protejam de cohoartele ce bazaie in jur, apoi dam foc la cafeaua cumparata pentru a doua zi in speranta ca poate fumul ii va alunga. Degeaba. Nimic nu functioneaza asa ca hotaram sa ne refugiem in cabana.

Ne facem rucsacurile si ma trezesc in fata unor prea multe optiuni: Imi iau pantalonii si jacheta de iarna? Bluza de lana sau tricou? Foita de ploaie am lasat-o acasa dar am pelerina pe care sigur trebuie sa o car. Ne sfatuim si ne punem de acord: pantalonii de vara castiga. Restul ajunge in rucsacul de 20 de litri care pare a avea tot atatea kilograme.

Dimineata la 6 fara un sfert eram deja pe soseaua care duce catre inceputul de traseu si din 4 ne-am facut 5. Din parcarea unui hotel a iesit un caine mare si blanos, care dupa ce ne-a latrat cam somnoros, ni s-a alaturat fara nicio ezitare. Avea sa mearga cu noi pana in varf si asa ne-am capatat si cu mascota turei.

Dupa primul popas ne ajung din urma trei polonezi veseli si colorati. Au aceeasi destinatie ca si noi. Imi plac hainele lor si imi dau seama ca am tendinta de a purta nuante sumbre cam des. Fac o promisiune in gand sa-mi schimb culorile si sa las cat mai putin loc pentru negru in viata mea. Fiecare zi ar trebui sa fie o celebrare, un prilej de bucurie. Atunci cand calatoresc ar trebui sa ma bucur si mai mult. De ce sa o fac in negru daca in jurul meu e atata culoare? Pe dinauntru suntem curcubeu, ar trebui sa aratam asta, nu?

Urcam intr-un ritm nu foarte sustinut. Poteca din padure se topeste intr-un drum pietruit care urca lenes. In dreapta curge un parau destul de zgomotos. Ascunse privirii in spatele vegetatiei de pe margine, niste cascade striga la noi din cand in cand. Una din ele e destul de mare si aveam sa o vedem la intoarcere, de pe versantul celalalt. Pe alocuri drumul e ud, strabatut de un izvor care pleaca din partea opusa si isi face cale catre cascade. Ne-am prafuit vreo 3 ore pe drumul asta, timp in care cainele, cam prea jucaus, s-a imprietenit cu Flori, a mancat covrigii Gianinei si s-a potolit intr-un final, disciplinat fiind de Iulian.

In sfarsit ajungem la o bifurcatie unde in stanga apare baza unui teleski iar in dreapta, ceva mai sus de noi, se vad niste constructii. De sus coboara 3 partii iar lipsa zapezii si a oricarei activitati, face locul si mai pustiu. O harta lipita de un perete se lasa greu citita. Nu corespunde cu cea pe care o avem noi. Sagetile rosii de pe pietre duc in dreapta iar un indicator cocotat pe un stalp decolorat arata catre stanga. De nicaieri apare langa noi un biciclist bulgar care ne lamureste ca sus e Yastrebets iar Musala (cu accent pe prima silaba) e in stanga. Aflu ca vrea sa urce cu bicicleta pana sus pe varf. Noi o luam pe jos, el se catara pe sus.

Musala Path oficial, doar ca noi mergem cam paralel cu ea…Toate drumurile astea duc catre varf iar ca sa ne mai linistim, din cand in cand mai apare si cate o sageata rosie. Urmam o poteca serpuita si pe alocuri inecata in mlastini ; mergem printre jnepenii cei mai mari pe care i-am vazut eu vreodata. Sub talpile bocancilor imi musteste apa topita a zapezilor de pe creste. E liniste si soarele e din ce in ce mai tare. Nu e trecut de pranz cand ne oprim sa mancam. Muntele asta pare adormit cu totul. In plus, trezitul meu cu noaptea in cap imi tulbura perceptia asupra timpului. Credeam ca e mult mai tarziu. E abia trecut de 10 si soarele incepe sa arda. Sper totusi ca norii si furtuna sa ramana doar pe site-urile bulgaresti si sa nu vina dupa noi. Nu vreau sa vad pelerina de ploaie si hainele groase astazi. E bine asa, agale si incet. Liniste.

La 2389 metri apare Musala Hut si primul palc de branduse. In fata cabanei sta incremenit un lac mut si rece. E atat de limpede incat mi se pare ca pot atinge pietrele de pe fund. Nicio cuta pe fata lui. Vantul nu bate. Timpul sta din nou pe loc. Aici locuiesc pacea si nemiscarea astazi. Zapezile nu se grabesc sa se topeasca, apele se scurg lenese, florile apar incet – gentiene albastre, roz si alte flori galbene pe care nu le cunosc. E primavara pe Musala si soarele rade cu toata gura.

Dar noi ne continuam urcusul. Trecem punti, urcam pietre mari cu forme neregulate si ne speriem de o caprita ratacita. Sub bolovanii mari pe care pasim se aude cum curge iarna care pleaca de pe munte si isi cara zapezile la vale. Refacem rezervele de apa si ne intalnim din nou cu biciclistul deja mai vesel si mai volubil. A facut o ora jumatate pe drumul de deasupra. Si noi cam tot atat, dar pe jos. Ne facem poze reciproc si 2 ore mai tarziu ne regrupam la refugiul Everest,cocotat la 2720m. Piramida cu acoperis verzui pare a fi ingropata pe jumatate in versant. Are destul de multa zapada in jur. In spatele ei, inca inghetat se afla Ledenoto Ezero, cel mai inalt lac dintre cele 7 din Musala. Agatat la 2709 m, se dezgheata doar 4 luni pe an. Acum doar da semne ca ar vrea sa ne faca cu ochiul. Inca hiberneaza. In jurul lui strajuiesc niste versanti albi pe care vedem o alta caprita alergand.

Cu ochii la lac, urmam poteca din spatele piramidei si pornim pe ultima diferenta de nivel. Mai sunt 320 de metri in sus. Ma simt ca pe o scara cu stalpi metalici, cu balustrada facuta dintr-un cablu de fier si treptele din pietre mari si neregulate ca cele dintre cabana Musala si Refugiu. La cum arata stalpii ma astept sa fie si iluminati. Urcusul e abrupt iar bolovanii par a fi aruncati la intamplare de o mana nevazuta care incearca sa tina lacurile ingradite.

In 30 de minute ajungem in varf si zarile ni se deschid. In fata se astern creste ninse de munti care par a fi valuri inspumate: Rila, Vitosha, Pirin, Rodopi; sunt toti acolo. Cerul e senin si vizibilitatea buna.

Cabana de pe varf cica ar fi cea mai inalta statie meteo din sud-estul Europei, ridicata la 1923 din ordinul unui tar care apoi a primit primele informatii despre vreme personal prin telefon. Impresionant.

Ne bucuram, ne pozam si ne retragem desculti pe un colt de iarba cu nemarginirea in fata. Jos sunt 2 lacuri care oglindesc cerul in nuante de albastru ca acela pe care il gasesc si in mine uneori. E nemiscare si eu stau pe marginea ei.

In araba, Musallah ar insemna loc de rugaciune sau tronul lui Allah. E pace si e liniste. Aici sa-ti pui ordine in ganduri si sa simti recunostinta. Aici sa fii prezent.

Pana la urma imi revin din reverie la auzul vocii bulgarului cel vesel si ambitios. A reusit sa-si urce bicicleta la 2925m. Il lasam pe varf impreuna cu alti 2 romani si ne punem pe coborat.

Drumul inapoi pare mult mai scurt desi alegem varianta mai lunga. La un moment dat raman in urma si cainele, loial sandwich-urilor mele impartite cu el pe varf, ma asteapta grijuliu. Mergem catre cabana Musala pe o alta carare si nimerim in drumul de sus pentru a vedea si Yastrebets-ul. Nu ne grabim si nici galagie nu facem.

Azi mi-am dat timp si am imbratisat un munte asemeni caruia as vrea sa fiu. Azi grijile mi-au deveniti mici in fata imensitatii, am fost un mic punct care si-a gasit echilibrul intr-o mare in continua miscare. Azi am facut pasi in spate si mi-am dat seama ca partea adevarata din mine traieste dincolo de griji si indoieli. Pentru perseverenta si recunostinta, am primit in dar liniste. Azi, pentru o vreme, am fost un munte.
“Go up to the mountain, go up to the glen, where silence will touch you, and heartbreak will mend.” Van Morisson