Mălăiești – promisiune și povești

20180325_081527

Oamenilor le plac promisiunile. Își trăiesc viața oscilând mereu între prezent și viitor, cu mintea către ținte ce vor veni și inima plină de așteptări. Motivația împarte același spațiu cu speranța și planul de viitor.

Mălăiești a fost o astfel de promisiune pentru mine. Am auzit atât de multe despre locul ăsta încât am fost convins că nu trebuie ratat. Căldarea glaciară de la 1720 m, în partea de nord a Bucegilor, între Bucșoiu Mare, Culmea Scara și Creasta Padina Crucii adăpostește în Valea Mălăiești cabana cu același nume. Dacă în poze e atât de frumos, cu siguranță în realitate trebuie să fie și mai și, mi-am zis.

Cu gândul ăsta drept slogan, ne-am pornit într-acolo, într-un weekend plin de avertizări de avalanșe și coduri meteo de ninsori și ger. Iarna asta capricioasă s-a întors exact atunci când promisiunea mea începea să capete contur. Șoselele blocate, cei 56 de km făcuți de la Bacău la Piatra Neamț în aproape 3 ore și ai mei, care au concluzionat că sunt zălud dacă merg undeva pe vremea asta, mi-au făcut rucsacul să pară și mai greu la plecare. Sincer să fiu, eu unul nu eram sigur că ajungem nici măcar până la Brașov, darămite sus pe munte. Dar cum “universul iubește inimile încăpățânate” și pentru fiecare pas de al nostru ne deschide calea pentru încă doi, la puțin timp după ieșirea din Bacău, ne-am trezit că odată cu soarele, a ieșit de sub zăpadă și asfaltul iar ezitările noastre s-au făcut mai mici.

La baza potecii am ajuns pe la 9 seara. Zăpada era înaltă dar poteca tăiată. Pădurea e întunecată și pare a fi amuțit la vederea noastra. Nu cred că se aștepta la vizitatori. Brazii, asemeni unor soldați disciplinati, stau camuflați sub straturi groase albe. Așteaptă să facem noi prima mișcare așa că începem să ne strecurăm printre ei. Lumina frontalei îmi luminează calea și îmi aduc aminte de o imagine asemănătoare din pasul Tihuța, în urmă cu 10 ani. Pe atunci, nu doar că veneam în România foarte rar și pentru scurt timp, dar căutam să nu fie iarna. S-a întâmplat totuși să vin o dată, și atunci în lumina farurilor am văzut de pe șosea pădurea înghețată și nemișcată, care deși era troienită de zăpadă părea neagră și neprimitoare. Pe vremea aceea uram iarna și frigul. Copilul verii din mine era în continuă căutare de căldură și confort. Habar nu aveam eu că un deceniu mai târziu o să umblu noaptea în plină iarnă, cu rucsacul în spate,cu frontala de cele mai multe ori stinsă, pe poteci în care zăpada e până la genunchi.

29595221_10212066648369547_4485838792634516818_n[1]

Nu sunt sigur cum a funcționat , dar cu siguranță mi s-a dat ce îmi lipsea și nici nu știam că am nevoie. M-a trezit din hibernare și mi-a arătat că în viață “more is less” – că într-adevăr, nu ai nevoie de prea multe pentru a fi fericit. Acum umblu pe orice vreme, mai mult pe lângă mașină decât cu ea, și mai mult pe dealuri decât prin oraș. Îmi împachetez grijile și încruntările de sprâncene și le las pe cărări de munte. Sunt sigur că pădurea știe ce să facă cu ele din moment ce la schimb îmi dă mereu chipuri zâmbitoare, oameni veseli și inimă ușoară. Uite așa am ajuns recunoscător și cumpenelor din calea mea.

După prima pantă ajungem într-o poiană în care armata de conifere se dă deoparte pentru a face loc drumeților. Mă simt mic și invizibil. Odată cu asta, toate umbrele din ochi dispar și privirea mi se mută pe vârfuri de brad și munte. Crestele conturate pe cerul întunecat par misterioase și pline de aceleași promisiuni cu care am pornit la drum. Lumina aceea să fie cabana sau luna? Atât de multe am auzit despre locurile astea încât de abia aștept să ajung sus. Pe de altă parte însă, aici e atât de frumos încât aș vrea să opresc timpul. Inspir adânc ca pentru a umple fiecare celulă a corpului meu cu ceea ce văd în jur. În stânga mea un copac a îmbrățișat o stâncă uriașă. Crește în jurul pietrei și dacă nu te uiți atent nu știi unde e lemn și unde e stâncă. Copacul ăsta e din piatră sau piatra asta are crengi? În ciuda obstacolului a crescut la fel de mare ca și ceilalți copaci din jur. A făcut din stânca aceea un punct de pornire de la care s-a înălțat. A integrat-o. Acum îl susține. Mă regăsesc- piatra mea de moară nu mă mai definește dar mă motivează atunci când e nevoie.

După un ultim urcuș, în vârful pantei zăresc cabana luminată galben-verzui. E miezul nopții. Peisajul e parțial ascuns în întuneric, dar reușesc să deslușesc niște pereți verticali în jur. Toată lumea îmi spune că priveliștea aia minunată se va arăta la capătul nopții. Mâine. Alte promisiuni…

2018-03-25 13.00.39

A doua zi înteleg ce vroiau să spună. La ieșire din cabană mă trezesc în mijlocul unei fortărețe de piatră, într-un amfiteatru, ca pe o scenă în care spectatorii sunt muntii din jur. Mă simt ca un gladiator în arenă. Muntele se uită la mine din toate parțile iar eu nu îndrăznesc să fac nicio mișcare. Într-adevăr priveliștea e impresionantă. Cerul albastru contrastează cu vârfurile albe din jur. Inima e mea e și ea albastră de câtva timp. Aici sunt în armonie, “the bluest blues”, vorba cântecului. Istoria cabanei e la fel de tumultoasă ca și nuanțele mele de albastru. Incendii care au mistuit cabana, avalanșe care au măturat totul în cale și încăpățânarea oamenilor de a reconstrui de fiecare dată. Promisiuni de viitor.

După toate umbrele astea albăstrui, din vale încep să se ridice aburi de alb. Iubesc ceața. Estompează contururile și albește. Noi pornim înșirați ca indienii dar cu mici speranțe că vom reusi să ajungem undeva. Eu unul nici nu îmi doresc asta. Mă bucur de zăpadă și de cărarea nebătută. Pe niște creste apar și câteva căprițe. Pe ele nu le deranjează nici ceața, nici zăpada și nici albastrul din sufletul meu.

29598146_10212066613168667_8969535761566548939_n[1]

Încă e soare din când în când. Nu e foarte frig iar albul-albăstrui din jur îmi intră pe sub haine până la piele. Deși am buff-ul pe față și ochelarii pe ochi, las lumina să mă spele de toate nuanțele întunecate cărate de jos. Atunci când am hotărât să renunțăm și să ne întoarcem, deja bateriile mele erau încărcate iar inima mea devenise albastră și luminoasă. Ăsta e efectul pe care muntele îl are asupra mea iar dacă e să mă iau după râsetele și buna dispoziție a celorlalți, aș spune că funcționează la fel pentru toți. Ne-a făcut mai volubili și mult mai veseli.

29572931_10212066647529526_3789477976932615904_n[1]

Când ne-am pornit înapoi la mașini duminica, vremea era perfectă. Soare, cald și mult senin așa că poienile văzute la lumina lunii, ni s-au dezvăluit în toată măreția lor. Brazii-soldați nu doar că erau foarte mari dar erau și perfecți. Am înconjurat de două ori unul singuratic, crescut în millocul poienii, și nu i-am găsit niciun cusur. Perfect simetric, perfect drept, perfect alb. Natura știe cel mai bine. În pădure, poteca ce curgea printre ei era atât de domoală și frumoasă încât mai ca îmi venea să merg în vârful degetelor. Dacă nu aveam bocancii în picioare, cu siguranță aș fi făcut-o. Oricum, mă simțeam atât de ușor încât și pașii erau puțin apăsați.

Iarna la Mălăiești e într-adevăr o poveste, un tablou parcă făcut la comanda cuiva îndrăgostit de natură și munte și care știe ce să ceară. Am auzit că nu doar iarna e frumos acolo. Ca după ce se topește zăpada, locul e luat de mușchi verzi și totul e la fel de plin de pace, așa că am plecat cu o nouă promisiune-să ajung acolo și vara.

Foto credit: Teo Paraschiveanu.20180325_103723

One thought on “Mălăiești – promisiune și povești

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s