Malaiesti – promisiune si povesti

20180325_081527

Oamenilor le plac promisiunile. Isi traiesc viata osciland mereu intre prezent si viitor, cu mintea catre tinte ce vor veni si inima plina de asteptari. Motivatia imparte acelasi spatiu cu speranta si planul de viitor.

Malaiesti a fost o astfel de promisiune pentru mine. Am auzit atat de multe despre locul asta incat am fost convins ca nu trebuie ratat. Caldarea glaciara de la 1720 m, in partea de nord a Bucegilor, intre Bucsoiu Mare, Culmea Scara si Creasta Padina Crucii adaposteste in Valea Malaiesti cabana cu acelasi nume. Daca in poze e atat de frumos, cu siguranta in realitate trebuie sa fie si mai si, mi-am zis.

Cu gandul asta drept slogan, ne-am pornit intr-acolo, intr-un weekend plin de avertizari de avalanse si coduri meteo de ninsori si ger. Iarna asta capricioasa s-a intors exact atunci cand promisiunea mea incepea sa capete contur. Soselele blocate, cei 56 de km facuti de la Bacau la Piatra Neamt in aproape 3 ore si ai mei, care au concluzionat ca sunt zaluda daca merg undeva pe vremea asta, mi-au facut rucsacul sa para si mai greu la plecare. Sincer sa fiu, eu unul nu eram sigur ca ajungem nici macar pana la Brasov, daramite sus pe munte. Dar cum “universul iubeste inimile incapatanate” si pentru fiecare pas de al nostru ne deschide calea pentru inca doi, la putin timp dupa iesirea din Bacau, ne-am trezit ca odata cu soarele, a iesit de sub zapada si asfaltul iar ezitarile noastre s-au facut mai mici.

La baza potecii am ajuns pe la 9 seara. Zapada era inalta dar poteca taiata. Padurea e intunecata si pare a fi amutit la vederea noastra. Nu cred ca se astepta la vizitatori. Brazii, asemeni unor soldati disciplinati, stau camuflati sub straturi groase albe. Asteapta sa facem noi prima miscare asa ca incepem sa ne strecuram printre ei. Lumina frontalei imi lumineaza calea si imi aduc aminte de o imagine asemanatoare din pasul Tihuta, in urma cu 10 ani. Pe atunci, nu doar ca veneam in Romania foarte rar si pentru scurt timp, dar cautam sa nu fie iarna. S-a intamplat totusi sa vin o data, si atunci in lumina farurilor am vazut de pe sosea padurea inghetata si nemiscata, care desi era troienita de zapada parea neagra si neprimitoare. Pe vremea aceea uram iarna si frigul. Copilul verii din mine era in continua cautare de caldura si confort. Habar nu aveam eu ca un deceniu mai tarziu o sa umblu noaptea in plina iarna, cu rucsacul in spate,cu frontala de cele mai multe ori stinsa, pe poteci in care zapada e pana la genunchi.

29595221_10212066648369547_4485838792634516818_n[1]

Nu sunt sigur cum a functionat , dar cu siguranta mi s-a dat ce imi lipsea si nici nu stiam ca am nevoie. M-a trezit din hibernare si mi-a aratat ca in viata “more is less” si ca intr-adevar, nu ai nevoie de prea multe pentru a fi fericit. Acum umblu pe orice vreme, mai mult pe langa masina decat cu ea, si mai mult pe dealuri decat prin oras. Imi impachetez grijile si incruntarile de sprancene si le las pe carari de munte. Sunt sigura ca padurea stie ce sa faca cu ele din moment ce la schimb imi da mereu chipuri zambitoare, oameni veseli si inima usoara. Si uite asa am ajuns recunoscator si cumpenelor din calea mea.

Dupa prima panta ajungem intr-o poiana in care armata de conifere se da deoparte pentru a face loc drumetilor. Ma simt mic si invizibil. Odata cu asta, toate umbrele din ochi dispar si privirea mi se muta pe varfuri de brad si munte. Crestele conturate pe cerul intunecat par misterioase si pline de aceleasi promisiuni cu care am pornit la drum. Lumina aceea sa fie cabana sau luna? Atat de multe am auzit despre locurile astea incat de abia astept sa ajung sus. Pe de alta parte insa, aici e atat de frumos incat as vrea sa opresc timpul. Inspir adanc ca pentru a umple fiecare celula a corpului meu cu ceea ce vad in jur. In stanga mea un copac a imbratisat o stanca uriasa. Creste in jurul pietrei si daca nu te uiti atent nu stii unde e lemn si unde e stanca. Copacul asta e din piatra sau piatra asta are crengi? In ciuda obstacolului a crescut la fel de mare ca si ceilalti copaci din jur. A facut din stanca aceea un punct de pornire de la care s-a inaltat. A integrat-o. Acum il sustine. Ma regasesc- piatra mea de moara nu ma mai defineste dar ma motiveaza atunci cand e nevoie.

Dupa un ultim urcus, in varful pantei zaresc cabana luminata galben-verzui. E miezul noptii. Privelistea e partial ascunsa in intuneric, dar reusesc sa deslusesc niste pereti verticali in jur. Toata lumea imi spune ca privelistea aia minunata se va arata la capatul noptii. Maine. Alte promisiuni…

2018-03-25 13.00.39

A doua zi inteleg ce vroiau sa spuna. La iesire din cabana ma trezesc in mijlocul unei fortarete de piatra, intr-un amfiteatru, ca pe o scena in care spectatorii sunt muntii din jur. Ma simt ca un gladiator in arena. Muntele se uita la mine din toate partile iar eu nu indraznesc sa fac nicio miscare. Intr-adevar privelistea e impresionanta. Cerul albastru contrasteaza cu varfurile albe din jur. Inima e mea e si ea albastra de catva timp. Aici sunt in armonie, “the bluest blues”, vorba cantecului. Istoria cabanei e la fel de tumultoasa ca si nuantele mele de albastru. Incendii care au mistuit cabana, avalanse care au maturat totul in cale si incapatanarea oamenilor de a reconstrui de fiecare data. Promisiuni de viitor.

Dupa toate umbrele astea albastrui, din vale incep sa se ridice aburi de alb. Iubesc ceata. Estompeaza contururile si albeste. Noi pornim insirati ca indienii dar cu mici sperante ca vom reusi sa ajungem undeva. Eu unul nici nu imi doresc asta. Ma bucur de zapada si de cararea nebatuta. Pe niste creste apar si cateva caprite. Pe ele nu le deranjeaza nici ceata, nici zapada si nici albastrul din sufletul meu.

29598146_10212066613168667_8969535761566548939_n[1]

Inca e soare din cand in cand. Nu e foarte frig iar albul-albastrui din jur imi intra pe sub haine pana la piele. Desi am buff-ul pe fata si ochelarii pe ochi, las lumina sa ma spele de toate nuantele intunecate carate de jos. Atunci cand am hotarat sa renuntam si sa ne intoarcem, deja bateriile mele erau incarcate iar inima mea devenise albastra si luminoasa. Asta e efectul pe care muntele il are asupra mea iar daca e sa ma iau dupa rasetele si buna dispozitie a celorlalti, as spune ca functioneaza la fel pentru toti. Ne-a facut mai volubili si mult mai veseli.

29572931_10212066647529526_3789477976932615904_n[1]

Cand ne-am pornit inapoi la masini duminica,vremea era perfecta. Soare, cald si mult senin asa ca poienile vazute la lumina lunii, ni s-au dezvaluit in toata maretia lor. Brazii-soldati nu doar ca erau foarte mari dar erau si perfecti. Am inconjurat de doua ori unul singuratic, crescut in millocul poienii, si nu i-am gasit niciun cusur. Perfect simetric, perfect drept, perfect alb. Natura stie cel mai bine. In padure, poteca ce curgea printre ei era atat de domoala si frumoasa incat mai ca imi venea sa merg in varful degetelor. Daca nu aveam bocancii in picioare, cu siguranta as fi facut-o. Oricum, ma simteam atat de usor incat si pasii erau putin apasati.

Iarna la Malaiesti e intr-adevar o poveste, un tablou parca facut la comanda cuiva indragostit de natura si munte si care stie ce sa ceara. Am auzit ca nu doar iarna e frumos acolo.Ca dupa ce se topeste zapada, locul e luat de muschi verzi si totul e la fel de plin de pace, asa ca am plecat cu o noua promisiune-sa ajung acolo si vara.

Foto credit Teo Paraschiveanu.20180325_103723

Advertisements

One thought on “Malaiesti – promisiune si povesti

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s