Ne-miscare

“4-5 ore de mers, banda rosie ,1220 metri diferenta de nivel si dificultate medie.” Asa suna descrierea traseului Izvorul Muntelui-Poiana Maicilor-Cabana Dochia pe site-ul parcului Ceahlau. Mult de mers dar frumos.O nota de avertizare de pe acelasi site spune ca “nu e recomandata parcurgerea traseului iarna.” Mai ales cand ninge in 3 zile cat pentru toata iarna,si cand in Piatra Neamt temperaturile coboara sub 10 grade. Daca in oras e asa, oare cat de frig o fi pe Ceahlau, acolo unde centimetrii de zapada anuntati pe munti sunt mereu cei mai multi iar gradele cele mai putine?

Intr-un weekend cu avertizari ANM de inghet si avalanse, cand lumea sta in casa cu o carte in mana si bea ceai in fata sobei, unii aleg sa urce pe munte: cei din Iacomi, mereu curajosi si care nu se dau inapoi de la 87cm de zapada cat spuneau la stiri. De asta nu ma uit eu la televizor… Asa ca duminica ne-am adunat vreo 10, bine echipati, veseli si care mai de care mai volubili. Soarele isi facuse si el aparitia si ne zambea cu toti dintii. Vazut din masina muntele pare inghetat iar fara prea mult contrast, in nuante de alb si gri, arata mai putin aspru si taios.

In padure cararea e stearsa, semn ca nimeni nu s-a aventurat pe traseu inaintea noastra. Poate sambata sa mai fi trecut careva pe acolo. Nici urme de animale nu se vad. Sa fi auzit si ele de codurile portocalii si stau cuminti in vizuini? Cu toate astea, padurea nu pare pustie. E plina de lumina si de iarna. Anotimpul asta aduce cu el nemiscarea, cea pe care o caut neincetat in mine. O gasesc mereu pe munte. Merg un pic inaintea celorlalti, cu mintea pe silentios si ma scufund in marea de copaci. Stau drepti si muti si par ca ne saluta. Din cand in cand isi revarsa asupra noastra surplusul de zapada adunat pe crengile de sus. Ninge in cristale iar albul iernii capata culori de curcubeu. Gandurile mele isi iau zborul unul catre unul iar eu inspir adanc lumina. Fiecare respiratie ma spala, ma coloreaza pe interior si gasesc din nou infinitul acela care locuieste in mine. Are nuante de albastru inchis ca cerul noaptea. Stau pe marginea lui si gasesc linistea. E o stare, nu e un simt. Suntem facuti din miscare- gandurile, corpul, toata chimia din noi e miscare. Insa eu vreau pace, el vrea pace…vorba cantecului. Asa ca las iarna sa ma invete nemiscarea. Am nevoie de ea pentru a-mi gasi echilibrul. La sfarsit de saptamana imi recontruieste universul si imi incarca rezervoarele.

Si urcam si urcam, fara opriri prea multe pentru ca e prea frig sa stam pe loc. Unii se imbraca, altii se dezbraca, bem ceai si guri de vin ca sa pastram caldura la interior. Pe dinafara ne ingheata parul si buffurile la gura, facem turturi in barba si mustati albe de zapada. Ritmul e sustinut dar niciunul dintre noi nu protesteaza. Suntem aici pentru ca ne dorim asta. Pe alocuri zapada e pana la genunchi, inaintarea e dificila, dar “the only way is up” asa ca tinem drumul inainte. Daca miscarea e viata pentru o inima si un corp sanatos, atunci nemiscarea e viata pentru o minte limpede si un suflet usor.

In Poiana facem un scurt popas, 2 poze si luam cate o gura de ceva caloric ca sa ne tina tot restul drumului pana sus. La 1300 de metri termometrul e mai zgarcit si zapada mai mare dar asta nu ne taie avantul. Avem nevoie de elan pentru ca urmeaza un urcus si mai greu iar picioarele incep a protesta. Imi dau seama ca suntem cu totii mai tacuti. Daca e atata zapada aici, imi inchipui cum o fi la Claile lui Miron…

Odata ajunsi in Jgheabul Clailor mi se testeaza limitele. Pasii imi sunt mai marunti iar mainele imi ingheata in manusi. Frigul imi fura toata energia fizica si stiu ca asta e locul din care va trebui sa gasesc in atitudine puterea de a continua. Pe deasupra imi dau seama ca eu nu am facut niciodata traseul asta complet, urcand chiar de jos. Mereu am ajuns pe el din alte directii asa ca era vremea sa o fac iar asta e un moment la fel de binevenit ca oricare altul,nu? Perfect timing, ce sa zic. Mai aud si pe cineva care zice ca de aici nu mai este cale de intoarcere asa ca va trebui sa-mi gasesc motivatia, vorba aceea, altminteri ma va gasi ea pe mine. Oare cate grade sa fie afara?

In fata mea cei cu care am taiat fara nicio dificultate zapada de la inceput, dau semne de oboseala si spun ca le-au inghetat mainele si lor. Eu nu mai zic nimic…Mai scot 2 haine din rucsac si incerc sa ma incalzesc. Degetele ma dor iar betele mai mult ma impiedica. In spatele meu Alis, cea cu maini mereu calde, si-a tras manecile peste degete. Daca si ea simte frigul, inseamna ca sunt destule grade sub zero. Faptul ca avem 3 adolescenti printre noi mi se pare o reusita a clubului per total. Un obiectiv atins- acela de a transmite astfel de valori si altor generatii. Tinerii vin pe munte fara parinti,urca poteci si fac voluntariate. Cati dintre noi faceam toate astea la 17 ani? Unii nu le fac intr-o viata. Asa ca : “HAI, IACOMI!”, vorba Irinei.

Cu gandul la asta, urc jgheabul si reusesc sa imi trag sufletul la capatul pantei. Cam greu in tura asta si cam frig. Fac un schimb de manusi cu Florin si incet dar sigur incep sa imi simt degetele din nou. Cand ajungem pe platoul Ocolasului Mic toata nemiscarea aceea pe care o caut eu capata forma fizica. Aici lumea a inghetat si pare pusa intr-o rama, numai buna de luat cu tine acasa ca sa te tina pana la urmatoarea iesire. Zapada e neinceputa si aici, dar soarele se vede mai bine si glasurile incep din nou sa ni se auda. Ne regrupam si observam ca unii dintre noi mai au putin si devin Mos Craciun cu plete dalbe si mustati inghetate. Oricat de mult ne-am amuza, nu stam pe loc ci traversam platoul ca sa nu ne prinda din urma frigul de la Clai. In dreapta noastra vad refugiul din lemn dar nu indraznesc sa ma opresc si nici sa scot manusa ca sa fotografiez. Imaginea lui troienita, cu zapada adunata gramada pe acoperis si felul in care lumina soarelui se reflecta alb-albastrui in jur, ma duc cu gandul la tablourile de iarna impresioniste. Ca intodeauna natura stie cel mai bine cum sa impresioneze simturile.

Intram din nou in padure si dupa un pic de coborare incepe iarasi un urcus. Am obosit. Rezervele de glucoza mi s-au epuizat si merg din inertie. Cei din fata mea spun cu voce tare ca s-au saturat. In spate aud intrebari despre cat drum ne-a mai ramas pana la cabana. Toti suntem istoviti dar nimeni nu se da batut. Azi ne crestem rezistenta fizica prin munca si cea mentala prin staruinta. Stiu ca puterea pe care o afisam in exterior este doar o parte din cea pe care o continem. Tot ce trebuie sa facem e sa o gasim si sa o eliberam. In nemiscarea de aici singurul lucru continuu si in miscare suntem noi si asta ne face vii.

Pe ultima portiune de drum, fiecare pas imi aminteste de 3 trepte urcate in 4 labe acum cativa ani. Am strabatut kilometri intregi de atunci dar pentru mine, ele au ramas cea mai mare victorie. Pentru ca nu am renuntat atunci, pot face asta acum. Trec in genunchi pe sub niste crengi chiar inainte de camping. Rucsacul mi se agata si mintea imi spune ca ar fi cazul sa ma opresc. S-a limpezit destul si ar trebui sa stie ce e mai bine. Doar ca atunci cand simti ca nu mai poti, e momentul sa mai dai putin. Cea mai mare reusita e sa fii puternic cand te simti epuizat si atunci sa dai tot ce ai.Asa ca merg inainte.

Ajungem la cabana si ne refacem rezervele de energie. Aud ca am facut 5 ore.Nu e rau deloc. As spune ca suntem chiar buni, daca e sa tinem cont de conditii. 😊

Pe drumul de intoarcere ne rasfiram pe Lutul Rosu si coboram destul de repede. Imi dau seama ca de data asta nu mi-e frig, ci chiar mi-e cald si bine – o adevarata realizare pe ziua de azi. Ajungem la masini pe lumina.

Am picioarele obosite dar sufletul mi-e usor si proaspat ca zapada de pe munte. Sentimentul de recunostinta pe care il am dupa astfel de experiente vine la pachet cu bucurie si liniste. Multumesc.

Foto credit.Irina

5 thoughts on “Ne-miscare

  1. Felicitări pentru reuşită!
    Deşi mie îmi este greu să înţeleg asta cu dus-întors.Dacă ai ales să mergi,indiferent de condiţii, pe munte, atunci rămîi pe munte mai mult timp.Măcar pînă a doua zi.Atunci simţi, trăieşti realizarea.Abia atunci poţi găsi cu totul alte condiţii decît la dus şi trăi, experimenta muntele în plenitudinea lui.
    Dar na, nu sîntem la fel.
    Stii cum e aia, dacă poţi mergi, dacă nu poţi stai pe margine ( internet, bloguri) şi îţi dai cu părerea…

    Liked by 1 person

    1. Perfect de acord. As ramane sus cat mai mult, insa timpul nu e de partea noastra de fiecare data. Iar atunci cand nu putem ramane, urcam si coboram, un fel de “baie” de liniste, o incarcare de baterii care sa ne tina doar pana la tura urmatoare.. 🙂

      Liked by 1 person

      1. Problema e cu cei tineri.Nu-i sigur că vor mai fi încîntaţi să meargă pe munte doar pentru a mai marca un traseu.Si-atunci i-ai pierdut.Si e păcat.Deşi iubesc vara şi prefer anotimpurile colorate, iarna, pe munte poţi învăţa să taci şi să asculţi.E atît de bogată, de plină de înţelesuri, de profundă, de pură liniştea zăpezii pe munte, încît îţi poţi auzi gîndurile.În plus, fiecare pas îţi pune imaginaţia la contribuţie, indiferent că mergi sau că stai pe loc şi-ţi roteşti privirea jur-împrejur.
        Si dacă vorbeşte şi vîntul…

        Liked by 1 person

      2. Tinerii din poveste au experienta si cred ca muntele le-a intrat deja in sange. Stiu sigur ca ei nu vor renunta.
        Inainte sa descopar iarna pe munte saream mereu anotimpul asta. Traiam doar cu gandul la vara si caldura.Intr-adevar m-a invatat sa tac si sa ascult.Asa m-am auzit pe mine.
        Daca insa la gerul de duminica ar fi vorbit si vantul cred ca ramaneam nemiscati cu totul 🙂

        Liked by 1 person

Leave a Reply to fosile Cancel reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s