Piatra Craiului pe nemarcate-incinge Braul de mijloc si prinde-l cu degetul lui Anghelide

“Mergi in Piatra Craiului?E o tura organizata de Carpamont-un nemarcat.Vii?” Bineinteles ca nu a mai contat faptul ca nu trecuse nici macar o luna de cand fusesem tot pe muntele acela.In capul meu deja rula pe fast-forward recapitularea turei de iarna din Ceahlau, cand Iacomi i-au dus pe jgheaburi, saritori si zapada cat vedeai cu ochii. Carpamontul-o gasca de tineri entuziasti, cunoscatori in ale muntelui si plimbati la inaltimi mult mai mari; plus o medie de varsta cu cel putin 10 ani mai putin decat am eu.”Vin!” am raspuns prompt.Pana la urma, acum o luna am fost in Crai cu un alt grup in care media de varsta era fix invers-vreo 10 ani mai mult decat mine.Acela sa fie exemplul meu, mi-am zis.

20170909_143839

M-am molipsit de mersul pe munte ca de o boala exotica,.Am devenit dependenta de drumuri neasfaltate si poteci impadurite. Stancile imi ordoneaza gandurile si-mi scot in cale limite cu care sa ma bat. Copacii imi dau energie.Despre asta e vorba in viata pana la urma- sa iei energie si sa dai enegie-fizica, psihica, de care o fi, doar din aia pozitiva sa fie.

Mereu m-am bazat pe ratiune. Cunoasterea te ajuta sa invingi frica.Totul sta in anticipare si pregatire.Daca stiu ce o declanseaza, o pot invinge. Asa ca pentru tura asta m-am informat: Braul de Mijloc-salbatic si surprinzator,cea mai frumoasa parte a versantului dinspre nord-vest. Si Anghelide-un canion, si un “deget” orientat in sus, care iti arata ca trebuie sa fii la inaltime daca vrei sa treci pe acolo.Imi umplu mintea cu imagini de portiuni expuse, hauri si poteci inguste al caror mesaj e doar unul”stai acasa daca ai frici la purtator sau nu te simti in stare.

Din Piatra Neamt a noastra plecam in Piatra Craiului a Carpatilor doar 5. Suntem putini si linistiti. In Plaiul Foii aflu ca ne-am adunat cu totii peste 30 de insi. Ne impartim in 2 grupuri.Noi vom incinge Craiul cu Braul de mijloc iar ceilalti vor sa-i vada creasta.Drum estimat la aproximativ 7 ore asa ca pornim pe la 9. Nu cred ca am plecat asa tarziu vreodata pe munte dar profit de orele in plus de somn si nu ma trezesc prea devreme.

20170909_114518

Pornim pe trunghiul rosu al Braului Cioranga Mare, prin Izvorul lui Orlovski, Malul Galben si pe langa Hornul Nisipos. Drumul e prin padure dar e atata grohotis incat pe alocuri copacii par a fi rasarit direct dintre pietre.Imi amintesc padurea pe care o cautam acum o luna in Crai dar parca nu era doar bolovani albi si stanca; eu tin minte si ceva pamant cu iarba. Aici insa ma intreb daca padurea asta are radacini sau copacii au venit la vale cu vreo viitura cauzata de ploaie in care au fost maturati de grohotis si infipti apoi asa in picioare pana la urmatorul torent. Nu am timp sa analizez prea mult ca ritmul e sustinut si poteca deja cere 4×4. Incepem sa ne cataram si in minte imi vin vorbele Nadiei care zicea anul trecut ca asta e un traseu pe care ea personal nu l-ar mai face. Oare cum o fi mai sus?

Privesc inainte la castile colorate ale celor din fata si ma simt ca parte dintr-un roi de buburuze colorate care se lupta cu bulgari de pamant. Noi insa nu caram fire de praf ci ne cocotam din ce in ce mai sus pe pietre. In fata totul e portocaliu-Carpamontul si-a ales o culoare ce mie personal imi da energie. In jurul meu sunt casti rosii-iacomistii veseli si pozitivi. Adrenalina ce culoare o fi avand? Dupa Refugiul Sperantelor unde ne-am refacut rezervele de glucoza din sange, deja simt putina nerabdare si o bucurie cuminte ca ma aflu acolo.

A aparut si poteca cu pamant dar e expusa si pare sa se surpe sub talpile noastre asa ca merg cu bagare de seama si fara prea multa graba. Trecem de Adapatoarea Caprelor si printre jnepeni si stanci urmam poteca marcata cu momai din loc in loc. Muntele asta te tine alert, focusat si in priza. Eu una m-am prins de toate prizele pe care le-am gasit, cate 3 deodata.

DSC_0097

Mi-am reintalnit prietena sufa si mai apoi dusmanul frica pe “Scara de Fier”. O las pe Flori sa coboare inaintea mea pentru a ma incarca si eu cu putin curaj din exemplul ei. “Hello fear, my old friend! Stiam ca ma vei astepta. Azi locuiesti pe o treapta de fier, precum vad… Te-ai facut mai mare dar sa stii ca si eu m-am mai pregatit. Am vazut poza asta cu Saua Scarii de Fier din Padina Calinetului si ma asteptam sa te gasesc aici. Chiar daca ezit, nu ma voi opri.” Cu discursul asta in cap si ceva indicatii am luat fiarele in brate si am coborat lasand frica undeva pe o treapta pe scara aia. Daca voi mai ajunge pe acolo sunt sigura ca o voi intalni iar si iar dar nu o voi lasa sa ma opreasca. Incerc sa separ frica de pericol. Reactionez mereu in acelasi fel, prizonier al neincrederii in fortele mele fizice. N-am sa ma vindec niciodata dar aleg sa ma expun fricilor in speranta ca le voi zambi intr-o buna zi. Deocamdata e o emotie in fata careia actionez dupa ce mai intai ezit. Imi place sa fac asta mai mult decat imi place sa-mi fie frica de asta.Eu nu vreau sa fiu cel mai bun; eu vreau doar sa fiu cel mai bun in incercarea de a fi mai bun. Neincrederea ma tine ostatic dar limita o stabilesc eu. Am ajuns cu bine jos si ma uit inapoi la peretele acela vertical, cu salba lui de fier si lant, de care sta acum agatata Gianina.

20170909_123235

Imi dau seama ca pentru astfel de lucruri si reusite trebuie sa fiu recunoascatoare grupului. Universul ii place pe cei recunoscatori si le ofera mereu lucruri pentru care sa multumeasca. Azi e randul meu. Ziua e tanara si intuitia imi spune ca sigur ma va mai incerca sentimentul asta de recunostinta pana voi ajunge inapoi in tabara.

Poteca cu momai merge cand in sus cand in jos-cataram, descataram, ocolim pereti si imbratisam stanci. Trecem de Termopile si ajungem “La Placi”.

DSC_0227

Aici ma simt iar un fel de buburuza-carabus care sta agatata de spatele unui urias prin ale carui vene curge grohotis. In stanga perete, in dreapta prapastie.Norii albi fug manati de vant pe cerul albastru iar stancile par ziduri ale unei fortarete de piatra care ma tine captiv. Daca ma uit in sus ametesc, in jos ma cuprinde teama asa ca privesc inainte cu muschii incordati si mintea pe silentios. N-am aripi la bocanci in caz ca alunec dar imi aduc aminte ca pe talpile mele scrie “contagrip” si las numele sa ma inspire-poate “o conta vreun pic ca pot sa grip” (a prinde ferm, a strange in engleza). Ma agat de “placi” dar nu inainte de a ma intoarce sa fac o poza cu fetele “a la Costinesti”, cica . Baie de piatra, spa fara apa.Relaxare si liniste. Sunt exact acolo unde trebuie, in momentul cel mai bun. Sunt cu oameni care ma ridica si fac lucruri care ma bucura. Hai “La Placi”, ca grohotisul asta nu e chiar confortabil. Urc repede in 4 puncte de sprijin, folosind mainile constant. A fost mai usor decat parea de jos.

20170909_170530

Dupa un alt urcus zarile se deschid si gasim orizonturi mai largi. Legea compensatiei spune ca atunci cand dai vei primi inzecit si atunci cand primesti va trebui sa dai. Asta cred ca a fost motivul pentru care universul l-a facut pierdut pe Cezar timp de cateva ore.”Ce-zar-va” a fost cand a disparut Cezar! Potecile cu jnepeni sunt foarte inselatoare iar daca nu stai aproape risti sa confunzi urmele caprelor cu cele ale grupului. Tot un fel de capre si noi astia din grup, dar mai sperioase in astfel de situatii.Pe nemarcate e dificil oriunde, insa in Crai e cu panica si scenarii.Unii il vedeau ranit si se intrebau ce au in trusa de prim ajutor, altii isi faceau griji pentru reactiile lui in caz de panica, iar altora, lipsa unor scenarii le-a dat voie sa faca planuri de actiune si sa porneasca in cautarea lui. O ora si jumatate am stat pe loc cat au rasunat vaile “Cezaaar!!” si s-a stabilit sloganul turei. Dupa ce ne-am lamurit ca in ratacirea lui el e totusi teafar si nevatamat ne-am impartit din nou:cei mai experimentati au pornit in recuperarea lui, iar noi astia mai modesti am inceput coborarea spre Anghelide ca sa nu ne prinda noaptea pe munte pe toti.

20170909_174426

DSC_0314

Canionul Anghelide este un culoar ingust intre doi pereti verticali, ca o fisura in stanca printre care n-ai zice ca pot trece oameni in toata firea.Dar noi suntem buburuze cu casti lucioase si ne-am putut strecura. Am coborat stanca dupa stanca si am ajuns la capatul lui unde ne astepta Poarta Mica aflata la baza degetului lui Anghelide. O fi ea mica poarta asta dar mie imi cere o mobilizare mare.Personal mi s-a parut zona cea mai expusa. Ce scara de fier? Ce “placi”? Uite aici ce abrupt te asteapta in jos daca nu esti atent! Poteca merge pe margine si are in mijloc o stanca ce asteapta cuminte sa o iei in brate.

20170909_175843

20170909_181122

Pe langa vocile din capul meu care negociau imbratisarea si pasii adaugati, de partea cealalta sunt niste voci care incep sa-mi dea sfaturi contradictorii. Deja fricile zburda de nebune in capul meu si mainile incep sa-mi amortesca.Ochii nu ma ajuta pentru ca au ramas lipiti de abruptul ce porneste de sub poteca.Inapoi nu am unde merge asa ca va trebui sa gasesc o solutie rapid. Aripile sunt mici, muchiul curajului s-a atrofiat ca urmare a povestilor de groaza pe care mi le spun iar ezitarea isi face din nou loc. Indrazneala e alimentata de curaj iar ezitarea de frica. Daca o las la carma sunt pierdut. Riscul e acolo, pericolul si el, dar daca le separ imi dau seama ca frica e o alegere.E mereu prezenta dar atat de mare cat vreau eu sa fie. Trebuie sa indraznesc.Mai de voie mai de nevoie Flori ma impinge pe sus unde drumul pare mai sigur si reusesc sa trec.Intuitia mea stia ea ceva-recunoscatoare din nou.

Continuam printre bolovanii albi ce ma duc cu gandul la oasele uriasului pe al carui brau ne agatam si ma simt mica, usoara si fara griji. Sunt recunoscatoare ca cerul e senin, ca nu ploua si e inca lumina. Daca era altfel, apa si intunericul mi-ar fi diluat curajul si hranit spaimele.

In Poarta Mare, odata cu Cezar apare iar recunostinta. Zarile imi par mai albastre acum ca suntem toti. Cezar se pierduse in directia potrivita si a gasit o varianta de a ocoli canionul. Daca il gaseau cei porniti pe urmele lui sigur ii trageau o mustruluiala zdravana judecand dupa liniile intortocheate inregistrate de GPS in cautarea lui.Bine ca e doar o lectie cu final fericit din care putem invata cate ceva.

DSC_0345

Devenim cu totii mai usori si continuam sa coboram. Drumul spre Plaiul Foii merge de-a lungul unei albii de grohotis alb. Aici totul e de piatra.Raurile sunt din pietris de toate marimile, alb si colturos-venele prin care curge sangele de piatra al Craiului, o piatra de culoarea fildesului, neteda si lucioasa asemeni coralilor din care s-a format muntele asta acum milioane de ani. Nu aprindem frontalele si si ne bucuram de mersul in intuneric ca si cum ne-ar lega si mai mult de munte. Nu vorbim si in linistea dintre noi ziua de azi se aseaza acolo unde ii e locul in mintea si sufletul nostru. O vulpe pe care de abia o deslusim in intuneric sta pe loc incremenita in poteca respectandu-ne tacerea si confirmand parca legatura pe care o simtim cu tot ce ne inconjoara. De abia cand realizam ca am ajuns inapoi la civilizatie se desprinde de noi si se duce in treaba ei de vulpe. Noi ne indreptam incet catre corturi, cu picioarele si bratele obosite dar cu mintea relaxata si bateriile incarcate. Recunostinta si libertatea gasite sus pe munte le-am luat cu mine sa ma tina pana la urmatoarea tura. Multumesc,Craiule.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s