La un moment dat mă gândeam că poate ar fi nevoie să mă organizez. Acum îmi dau seama că de fapt nu era așa. Pur și simplu aveam nevoie doar de mai puține lucruri si de planuri flexibile care să se organizeze singure. După Moldoveanu si Apuseni, nici nu mă gandeam eu că voi ajunge și in Piatra Craiului curând. Luna asta a lui gustar a fost cu siguranță pe gustul meu- plină de călătorii și oameni faini. M-am indrăgostit de munte ca de o boală exotică. Mă intorc de multe ori in același loc dar cu ochi diferiți. De la un an la altul, între două puncte de destinatie, ceva se mișcă in mintea mea si nu mai sunt aceeași.
Piatra Craiului- un munte altfel, o creastă calcaroasă, lungă de 26 km, atât de îngustă si de ascuțită încât e comparată deseori cu lama unui fierăstrău. Anul trecut nu am văzut decât un pic din tăișul din vârf. M-au speriat pereții verticali, înalți și drepți ca spatele unui uriaș. E prea mândru și fără răbdare pentru începători ca mine, mi-am spus. Așa că „Pas!”
Anul acesta în schimb, după atâtea zile de umblat pe munți și de dormit la cort, m-aș fi așteptat să caut confort și odihnă fizică. Dar se pare că aerul tare de munte mi-a priit și am ajuns in Crai cu poftă de poteci lungi si grele. Să fie oare un semn?
Se zice că tot ceea ce păstrăm în minte tinde să se materializeze. Eu una am avut grijă să mă concentrez pe trasee cât mai solicitante și la înalțime. Nu trăgeam însă speranțe prea mari ținând cont că ceilalți „iacomiști” erau fie prea obosiți, fie suferinzi. Ba aveau planuri de somn, ba de cântari la foc. Doar eu eram cu gândul la munte și la umblat pe dealuri, așa că m-am dus la somn cam dezamăgită. Doar că atunci când îți dorești ceva, chiar și fără să știi exact ce, vine universul și îți dă o mână de ajutor. Sau o voce, că eu la 6 dimineața am auzit-o pe Adriana dând deșteptarea alor ei. De ce să te trezești la 6 decât dacă nu cumva ai planuri de traseu lung și vrei să te asiguri ca e timp?
Dorințele noastre spun foarte multe despre noi. Pe mine m-au cam dat de gol pentru că nici nu am întrebat bine daca mă pot alătura grupului lor, că am și primit un răspuns afirmativ. Între noi fie vorba, mă așteptam la asta, cunoscându-i.
Așadar ne-am pornit din Plaiul Foii urmând poteca lină și firul apei. Asta până apa dispare iar poteca se răzgândește si o ia drept in sus prin pădure către refugiul Șpirla. În câteva minute se schimbă cota de nivel și ajungi la 1440m. De acolo drumul continuă din nou agale o vreme până ajunge la un mic grohotiș. Acolo te fugărește în sus iar. Nu avem planuri precise; suntem flexibili și decidem să ne adaptam pe măsură ce înaintăm.
Ajungem la Zaplaz, o repetiție de arcade în stâncă, pe care doar dacă le urci le poți admira cum se cuvine. Acolo se hotărăște că stăm ok cu timpul și putem continua. Pantele alternaseră până aici ca și cum ne-ar fi făcut încălzirea pentru ceva ce nu indrăzneam să planificăm. Traseul e pe măsura gândurilor mele.
Lanțurile nu sunt simple. În jur nu vezi decât stâncă, grohotiș și cabluri. Șufele însă sunt prietenele mele. Dunga roșie care marchează traseul e ca o barieră pusă invers: nu o poți lua stânga-dreapta; singurul sens e in sus. Pereții sunt verticali, colțurile ascuțite iar pe alocuri șufa dispare. Acolo urci cu mintea si încrederea în tine îți devine prietenul cel mai bun. Curajul și frica- merg mână în mână și nu pot exista decât împreună. Cum să ai curaj dacă nu ți-e frică? Trebuie să învăț să le stăpânesc pe amândouă. Mi se spune deseori că pot mai mult decât cred. Așa gândesc și cei din grupul cu copii pe care îi ajungem din urmă. „Ce-o fi fost in capul lor când s-au hotărât să urce pe aici?” Ne intersectăm cu unii venind din sens opus și care le dau o mână de ajutor. Atenția mi se mută pe cei care coboară și mă cuprinde teama la gândul că s-ar putea să facem și noi cale întoarsă și să coborâm pe aici. Sper însă să coborâm prin altă parte. Nici nu mă gândesc să cobor pe traseul ăsta. Bariera roșie duce în sus, nu în jos.
Până la muntele ăsta nu am dat atenția cuvenită pietrei. Mie îmi place pădurea și lemnul, copacii care respiră. Acum însă nu văd decât calcar, iar toate stâncile din jur par să-mi facă în ciudă. S-au vorbit să țină copacii departe și să mă pună să fac ceea ce mă sperie cel mai tare, și asta bazându-mă doar pe mine. Eu sunt propria-mi limită. Mergem fără cărare, pe marcajul roșu iar la un moment dat stâncile din jur nu mai sunt obstacole ci ajutoare. Au prize acolo unde nu sunt cabluri și parcă nu mai sunt așa de ascuțite. Mă fac și eu la fel de dură ca ele, înfig bine vârfurile în stâncă și urc. Îmi dau seama că grupul din care fac parte este format din oameni pe care mă pot baza. Nu sunt singură. Oamenii pe munte chiar nu sunt singuri. Adriana are „100 de ani de experiență”,cum zice ea și mă ghidează, soțul ei e un exemplu de stoicism și grijă pentru ceilalți, George îmi corectează pașii ca să-mi dozez energia și îmi dau seama că mersul ăsta pe munte nu e chiar așa de capul meu. Mai sunt niște reguli simple la care nu mă gândisem si pe care dacă le respect îmi ușurez drumul. Compania lor sper să îmi dizolve încet toate fricile. Rămâne doar adrenalina care mă ține alertă, mă pune în mișcare și îmi spune când „Fugi!” când „Luptă!”. „Îmi pare rău dar nu ai unde să fugi. Nu-ți rămâne decât să lupți.Nu cu muntele, ci cu tine.” Piatra Craiului cere un munte de răbdare, grijă și încredere în mine.
Și urc, și urc și în minte îmi vin Piatra Singuratică, Via Ferrata și o vorbă de-a cuiva :„mi-e frica să nu mi se facă frică”. Impostoarea asta numită frica e mereu la mine și scoate capul așa din când în când. Mă hotărasc să o ignor. Poate dacă nu-i dau atenție va pleca. Sau macar sa se faca mică. Nu vreau să o las să hotărască în locul meu. Mie de fapt nu mi-e frică de înălțimi. Mi-e frică de faptul că aș putea să cad. Asta vine din neîncrederea în forțele mele, nu? Cam așa. Hai să hrănim încrederea așadar…
Ok. Și cum știi când ești pregătit? Cine iți spune? Am auzit atâtea despre muntele ăsta încât poate ar fi trebuit să mă gândesc de 2 ori înainte.Dar dacă fac asta imi pun intuiția pe silențios iar mie ceva imi dă ghes și îmi șoptește că pot face traseul. Nu mai sunt cea care în neputință, urca 3 trepte în patru labe. Atunci, cu ceva vreme în urmă am hotărat să nu mai las așteptarea să facă parte din viața mea. Tot ce am e „acum”. Aici locuiesc libertatea și fericirea mea. Și cu monologul ăsta în cap mai trag de două cabluri și mai urc câteva stânci.
Când în sfârșit ajungem în Șaua Grind și apoi în creastă, muntele iși deschide larg porțile pentru drumeți. Aici orizonturile par nemărginite. Vocile din capul meu se potolesc si mă bucur de priveliște. Piatra Singuratică, Via Ferrata, Rodnei și toate celelalte au fost experiențe care mi-au crescut aripi, mi-au descoperit mușchi și îngropat frici. Le-am luat pe toate și le-am îndesat în rucsac pe măsură ce le-am întâlnit. Tot cărându-le am observat că aripile cresc în continuare,mușchii devin mai vizibili iar fricile mai mici. Știu că nu vor pleca niciodată însă. Am vazut eu că atunci priveam în jos spre hăuri parcă totul se dilata și comprima în același timp. Erau fricile care voiau să iasă din rucsac. Dar nu le-am lasat. Le-am cărat cu mine în toată creasta aia nordică, ca pe niste câini scoși la plimbare. Și eu am ținut lesa.
Pe vârf marcajul se schimbă în punct roșu. Iar eu sunt din nou o săgeată către o țintă ce duce tot înainte. Ajungem pe Vf. La Om (2238m) pe la ora 2.30.
Facem poze, mâncam, iar facem poze. Bag capul în toate „sulfiile”(un fel de selfie personalizat al celor din grup) ca nu cumva să nu apar și eu pe acolo. Nu de alta, dar nu am îndrăznit să mă mai gândesc și la fotografiat când aveam mintea atât de plină de lanțuri. Noroc de Alina care a avut grijă să apărem cu toții în pozele ei. Nu ne întindem cu pozatul și nici cu siesta pentru că ne așteaptă restul de drum iar ziua se duce repede pe munte, mai ales când te distrezi.
Auzisem de coama muntelui ăsta vorbindu-se ca de un Bau-Bau. Dar lupul din povești e mereu mai mare și mai fioros decât in realitate, nu? Vârf după vârf, creasta se așterne în fața noastră și privind-o, îmi aduc aminte că lama asta de fierăstrău are niște puncte numite Colții Răi, Vf. Sbirii sau Zbirii, Colții Gemeni. Dar totul e o chestiune de perspectivă așa că aleg să mă concentrez pe garofițele care cresc doar aici și pe ….semantică. Da, filologul din mine și-a găsit când să își facă apariția. În română , toate numele astea îmi scot frica din rucsac. O simt deja cum îmi mișcă bețele legate în spate din când în când. Vrea să iasă și știu că mă va dezechilibra dacă o las. Mai bine să gândesc în engleză: „Colt”, printre altele înseamnă și membru al unei echipe sportive de juniori. Pai, și nu sunt eu un junior? M-am apucat relativ recent de mers pe munte. Hai să vedem ce facem cu colts-ii ăștia ca să nu mai fie lupul așa de mare și eu scufița cu frică de dinții lui. Parcă deja par mai prietenoși iar poteca mai largă.
Urcăm, coborâm și iar urcăm și coborâm. Facem asta de 100 de ori și încă o dată. Creasta asta e atât de lungă încât între Vf. Țimbalul Mic si Vf. Țimbalul Mare au mai așezat și unul numit Vf.Dintre Țimbale. Deși refugiul de pe Vf. Ascuțit se zărește de departe, pare că nu se apropie oricât am merge. Timpul trece iar noi jucăm „sus-jos” în Piatra Craiului. Fiecare vârf e o victorie personală. Fiecare cățărare sau descățărare un punct în plus să am mai multă încredere in mine.
Ținta noastră e Padina Popii. Nu reușesc să-mi dau seama care este timpul în care ar trebui să fi străbătut noi creasta nordică, dar știu că a început să apună soarele iar noi tot sus suntem. Asfințitul văzut de acolo însă, e o confirmare ca orice efort de genul acesta merită. Fiecare dintre noi merităm.
Cât timp stau eu cu ochii după cerul colorat, în jurul meu încep să se audă voci îngrijorate că e târziu și mai avem drum lung. Se pare că ne-am lungit odată cu umbrele și va trebui să coborâm pe întuneric. Nu mă încearcă nicio frică. Le-am ascuns atât de bine încât am uitat de ele. Nici măcar grohotișul alb si colțos nu mă sperie cu toate că cele din Crai sunt considerate a fi cele mai mari din Carpați. Trecem pe lângă Peretele Mare din Padina Popii mai mult alunecând decât pașind. În întuneric nu reușesc să văd nici cât de înalt este și nici cât grohotiș are. Timpul trece repede de obicei iar soarele coboară și mai repede pe munte. Deja e întuneric și devenim doar niște licurici mai mari pe o panta abruptă. Sunăm în tabără să anunțăm cât de târziu estimăm noi că vom ajunge și ni se spune că ne pot vedea de jos. Cu toate astea mai avem ore de mers.
Mi se face din ce in ce mai dor de pădure. Oare cât mai e până la ea?
„Aha! Uite pădurea! Diana și refugiul ei sigur nu-s departe!” Cam stâncos prin padurea asta și cam drept in jos. Deși pare că am început să coborâm de o veșnicie, aud repetat că diferența de nivel parcursă e doar de 50-100m. Pentru a ajunge la Diana trebuie să coborâm cam 450m.
Îmi aduc aminte că în noaptea asta cad stelele și mă decid sa sting frontala ori de câte ori ne oprim ca să ne regrupăm. Și cerul e senin, și stelele cad lăsând urme lungi în urma lor ca și noi in grohotișul alb.
Toate poveștile interesante încep cu „și deodată…”. Cam așa și cu Perseidele pe Crai. Parcă nu mai e așa târziu și noaptea nu mai e așa întunecată. Asta până apare șufa din nou. „Și deodată…” povestea mea nu mai e interesantă ci de groază. Mi-era groază să întâlnesc șufa noaptea și uite-o! Când eu caut copaci și poteci prin păduri, fie ele și abrupte,cu copaci izvorâți parcă dintre bucați de stâncă măcinată, dau de lanțuri. Noaptea! La ora 11!Eu la ora aia stau acasă și citesc de obicei. Ce să caut eu pe munte și pe abrupturi la ora asta? Și cu șufa în mână!
Uit de Perseide și apuc cablul. „Prietenul” meu e mai rece de data asta. Pesemne că nu aștepta nici el vizitatori la ore nepotrivite. Noroc că nu-l vad prea bine și sper ca lumenii frontalei mele să-l orbească și să nu vadă nici el ce priviri urâte îi arunc. Frica mi se agită în rucsac și reușește să iasă. Îmi îngheață mâna și îmi face piciorul să tremure.O iau in brațe și aștept să ne dezghețăm împreună.
Bâjbâi cu lanterna, trag de aer și de lanț și mă gândesc că azi e ziua bunicii mele. De ziua ei mereu e frumos și în mine și în jur. Acum 6 ani m-am mutat în casa nouă de ziua ei. I-aș fi dus flori daca nu eram cu șufa asta în mână. „Uite, flori de colț!”îl aud pe George vesel. Florile pe care le-a căutat toată ziua îl așteptau pe Umărul din Padina Popii. Sunt multe, sfioase si adormite. Deja e mai bine, zâmbim și îmi dau seama că se așternuse tăcerea ce ceva vreme. Acum se aud iar voci. N-am să îi duc bunicii flori de colț , bineînteles, dar parcă toate sunt mai frumoase așa în lumina lanternelor, pe un munte colțos cu nume de flăcau, într-o noapte de august cu Perseide.
Și Diana aia care nu mai apare! Nu-i destul că e târziu și ni-s picioarele obosite, mai facem și o tură pe după o stâncă, urmărind în cerc un triunghi albastru. Dar nu ne dăm batuți, regăsim traseul și în sfârșit refugiul. De acolo mai avem doar o oră și jumătate până în Plaiul Foii iar drumul e prin pădure. Colții s-au tocit, șufele s-au terminat iar noi grăbim pașii sătui de atâta drum. Jos ne așteaptă ai noștri și sigur își vor fi făcut griji pentru că ne-a prins întunericul pe creste. Dar pe noi ne va încerca o oboseală plăcută și satisfacția unei zile reușite în care sunt sigură că fiecare dintre noi a descoperit ceva în sine și în ceilalti. Eu am descoperit niște tovarași de drum minunați, am învațat ce înseamnă prietenia pe munte și că dacă mergi cu pași mărunți, lucrurile mari și grele se fac mai mici si mai ușoare. Eu sunt mulțimea pașilor mei mărunți.
Iar Craiul e un cântec care dansează cu ritmuri când alerte când line dar fără a-ți da prea mult răgaz. Și când crezi că s-a terminat, mai vine o bucata de refren. Cum să nu-ți placă?
My Happy Jar 