Mi-ar plăcea să fiu un munte. Aș fi bine infipt in pământ, aș avea pacea detașarii și tăria de a rezista in fața oricărei furtuni. Nu ar trebui să fac nimic. Pădurile mi s-ar așterne ca pletele până la poale, iar izvoarele mi-ar spala fața zi de zi. Lacurile mi-ar fi ochii in care cerul se reflectă iar piscurile mi s-ar urca deasupra norilor, acolo unde soarele straluceste mereu. Ce bine ar fi de-aș fi un munte.
De trei ani încoace începutul de august este cu Apuseni. Toată vacanța se organizează în funcție de excursia într-acolo.
Munții mi-au potolit doruri de ducă și mi-au redat încrederea în forțele mele fizice. Cum să mai duc dorul „insulei de smarald”- Irlanda mea dragă, când am găsit aici o pădure la fel de verde de sus până jos. Un covor moale de iarbă, trifoi și mușchi moale întâmpină vesel drumețul și doar pietrele din potecă îți mai reamintesc că te afli pe un munte. Cum să nu-ți placă?
Eu una, atunci când merg in Apuseni, și mai ales în Poiana Glăvoi, mă simt ca într-o poveste cu zâne și mă aștept ca Tinkerbell să apară de după vreun copac sau cot de drum. Mici de înalțime și cuminți, munții ăștia trebuie întâi coborâți pentru ca mai apoi să fie urcați. De acolo,potecile pornesc in jos, ca și cum nu vor să te descurajeze și de abia dupa ce te-ai săturat de umblat te întorci în poiană urcând. Destinațiile din jur poartă nume pompoase ca Cetațile Ponorului, ale Rădesei, Lumea Pierdută, Amfiteatrul Boga, Groapa de la Barsa sau altele alintate- Cheile Someșului Cald, Poiana Florilor, Vf. Magura Mică.
Ca un schweitzer elvețian, cu avenuri și gropi ce par fără fund, cu peșteri ce adăpostesc ghețari și „focuri vii” la 0 grade, sau cu puncte de belvedere pe balcoane însorite la 30 de grade, muntele ăsta nu cred că se termină vreodată. În fiecare an mai descoperi ceva și te mai îndrăgostești puțin.
Prima mea iubire au fost Cheile Galbenei. Peisaje, poieni cu flori și miros de fân proaspăt cosit, izbuc și pârâu de munte , împachetate frumos cu șufe, scoabe și lanțuri. Traseul perfect pentru copilul din mine. Acolo am descoperit că vreau poate fi înlocuit cu pot și că adevărata libertate vine din felul în care aleg să mă gândesc la experiențele din viața mea. Nu mi-am refuzat ceea ce am vrut să fac pentru că mi-a fost frică. Dimpotrivă
Anul acesta ne-am început vacanța în Apuseni cu traseul ăsta. Dacă îl mai faci și invers decât de obicei, lucrurile devin și mai interesante. A fost ca desertul înainte de masă, (între noi fie vorba, eu fac asta deseori).
A doua zi m-am trezit mai odihnită decât venisem. Îmi priește dormitul la cort se pare. Sau o fi de fapt gândul la traseul de ieri sau la cel pe care urmeaza să-l facem azi? Anticiparea e mai plăcută decât evenimentul în sine, se spune…Mai multă curiozitate, mai multă emoție. La 7.30 eram fresh. M-am echipat rapid, am luat rucsacul pregătit de cu seară iar după ce am mai băut și o gură de cafea deja simțeam cum mi-au crescut aripi pe bocanci. „Astăzi facem Cheile Rădesei și pe cele ale Someșului Cald” aud în jur. Bun plan dar și ăsta cu un twist. „Nu o să-l facem pe sus pe cărare ci pe jos prin apă.” Wow! Cristi s-a tot gândit la asta de ceva vreme și-i mulțumesc că a ales să-l facă cu noi prima dată.
A meritat fiecare pas, ferm sau alunecos pe piatra aia de râu, fiecare vânataie(am vreo 2 noi acum) si pot spune că am un nou traseu preferat în muntele meu de suflet. Drumul până unde ne-am abandonat pârâului e prin același tip de pădure – verde pe jos, plină de viață și cuminte ca o seară amorțită de vară. Pe poteca marcată cu bulina roșie m-am simțit ca o albină atrasă de culoare. Nu i-am putut rezista.
Frumoasă poteca și foarte jucăusă- suie, coboară, traversează, ocolește, face de toate numai cuminte nu stă. Un roller-coaster în parcul meu preferat de distracții. Pădurea în Apuseni e ca sufletul-adâncă, verde, uneori calmă, alteori sălbatică dar mereu plină de viață. Pe jos ferigi, iarbă, brusturi, trifoi și rădăcini, iar pe sus tulpinile înalte și groase ale copacilor îmbrăcați și alintați de mușchi gros si verde. Mi-a gâdilat și mie degetele mușchiul ăsta. Pădurea iți dă de toate dacă știi să primești; de la zmeură și mure până la liniște și viață. Apoi a fost o peștera. Ca o nară a pădurii, cu un suflu rece și răcoritor în care ne-am regăsit energia pentru ceea ce mai urma.
Bun plan ne făcusem și mă bucur că ne-am putut ține de el. Coborârea prin chei a fost o provocare pentru mine și o bucurie pentru toți. S-ar putea ca prețul să fie un telefon nou-nouț care a luat ceva apă și deocamdată nu funcționează. Dar până ajung eu la un calculator ca să postez toate astea, poate se răzgândește. Deocamdată sunt in pădurea verde și cuminte, îmi încarc baterii și îmi descarc bagaje.
Apa de munte o fost ca un magnet. Chiar și atunci când o puteam ocoli, am ales să mergem tot de-a dreptul. Ar fi fost păcat să nu ne bucurăm cu totul. Și bucurie a fost. Cu apa până la brâu pe alocuri, cu alunecări dureroase pe marmitele lucioase, pe spate sau pe burtă am fost cu toții ca niște copii la scăldat.
Căldare după căldare, pâraiele astea de munte adună ape pe care le poartă cu ele ca pe un duș de lumină pentru a-l oferi celor care au nevoie. Azi ne-a bucurat pe noi. Ne-a luminat fețele cu zâmbete până la urechi și ne-a umplut de veselie. A fost o aventură pe care aș repeta-o ori de câte ori îmi simt sufletul uscat. Acum însă e ca o grădină în care a plouat blând, proaspăt și apoi a ieșit soarele cu tot cu curcubeu.
Pietrele din pârau au fost de toate formele și de toate culorile- de la alb-gălbui la verde timid sau roșu intens. Natura a știut și de data asta cum să le asorteze mai bine. Ea le-a colorat iar apa le-a dat forme și texturi.Unele fine și lucioase îți zâmbeau ghidușe de sub unduirile pâraului: „Hai! Vii? Uite, pot să te ajut să iei o gură de apă”. Pietrele mai mari au experiența. Lucrate și măturate de timp, au devenit trufașe . Nici nu apuci să pui piciorul pe ele că îți fac vânt: „Fugi de pe mine că imi iei luciul!” ” Du-te prin altă parte!” Așa am și facut. Alea mici și colorate au fost cele mai primitoare. Mici și jucăuse, pietrele mărunte au fost un exemplu de Let go. Ele fug cu pâraul, nu se opun și devin parte din el. Se lasă modelate și devin atât de frumoase încât sclipesc. Pe ele nu le-am ocolit și nici nu le-am înțepat cu bețele de trekking. Ne-au lăsat să urmăm firul apei parcă pentru a ne arăta de unde au venit și ele.
Finișul a fost intrarea în Cetățile Rădesei. Aveam impresia că nu vor fi cine știe ce, că palesc în comparație cu Cetățile Ponorului. Dar am fost plăcut surprinsă. Un canion săpat în stâncă, lanțuri, pietre și apă iar peștera e destul de mare pentru a te lăsa să te bucuri de priveliște. Are niște ochi mari in tavan, prin care soarele pare că vrea sa zărească și el comorile ascunse de pădure undeva adânc in pământ.
Apusenii mei sunt ca o carte bună- au capitole introductive pe care nu le mai repeți decăt atunci cănd le-ai uitat sau altele cu pasaje care îți pun sângele în mișcare, la care vrei să revii mereu pentru că te scot din realitate și te duc departe sau te fac să descoperi lucruri noi in interior. Oricum ar fi, cartea asta ramane mult timp cu tine chiar și atunci când ai ajuns acasă și vara s-a terminat.
Iar eu, ori de câte ori merg pe un munte asemeni căruia aș vrea să fiu, fie el semeț sau potolit, îmi dau voie și-l îmbrățișez. Atunci, grijile îmi devin mici in fața imensității, mă fac un mic punct care își găsește echilibrul într-o mare în continuă mișcare. Fac pași în spate și îmi dau seama că partea adevărată din mine traiește dincolo de griji si îndoieli. Pentru perseverență și recunoștință, de la munți primești în dar liniște. Și pentru o vreme, ești și tu un munte.
My Happy Jar 