“Pe drumuri grele catre stele.”Indrazneste sa visezi la inaltimi si du-te catre ele.Iti vei descoperi slabiciuni dar mai ales puteri. Visele si dorintele vin asezate pe o scara in sus, cu sens unic pe care o urci primind mai mult decat ceea ce cauti.
Si sa simti.Despre asta e vorba.Oamenii pun atata pret pe ratiune incat uita de simturi. Razi, plangi,teme-te si spera,bucura-te si intristeaza-te.Suntem aici ca sa simtim.In asta sta viata si asta ne face liberi.
“Hai sa mergem pe Via Ferrata, a spus cineva. Nu ti-e frica de inaltimi,nu?Cred ca ti-ar placea.”
Ma simt flatat.Ma considera pregatit pentru asemenea traseu,imi soptesc. Accept privind cu teama la altii pe care ii consider mai slabuti si neajutorati doar pentru ca sunt mai tineri.Nu pot iesi din rolul de parinte.
Imi fac griji si imi fac si temele.Ma pun pe studiat provocarea si imi hranesc frica cu povesti pe care mi le spun singura-imagini cu inaltimi ametitoare, statistici, date tehnice si recomandari. Unii il numesc loc de distractie, altii de alpinism. Cuvintele astea merg in aceeasi propozitie, nu? As vrea sa gandesc la rece dar imi dau foc de unul singur: 200m lungime, 180 de metri diferenta de nivel si un pod suspendat pe la 160 m.
E undeva in Suhardul Mic (1345m) , varf pe care mi-l aduce in memorie Facebook cu o poza de acum cativa ani, cand urcam cuminte pe poteci batatorite. Ce-i drept intre timp am mai crescut si mi-am mai antrenat si muschiul curajului.
Dar am prea multe informatii tip avertisment, lucru care ma face sa-i spun mamei ca merg doar in Lacul Rosu,nu si pe niste stanci, mai mult verticale, intepate de oameni si de care stai atarnat in echipamentul obligatoriu. Imi fac eu griji destule, de ce sa-si mai faca si mama? Vad niste imagini cu o sufa care urca serpuind printre colturi abrupte. Seamana cu serpii aceea veninosi sau doar mi se pare? Nu vad de la distanta asta, va trebui sa merg mai aproape. Sufa e prietena mea mai veche din Hasmas,cand am urcat Piatra Singuratica. A fost de nadejde atunci, asa singura, fara alte asigurari. Acum i-am adus intariri-ham, carabiniere, casca; si o gasca de oameni veseli si energici care cu siguranta o vor imblanzi.
La intrarea in traseu ,cand se stabileste ordinea de urcare, imi dau seama ca nu voi sta langa fii-mea.Am o reactie de closca dar reusesc sa o tin in frau. Cum sa nu stea langa mine? Cine are grija ei? Traseul cere minim 14 ani; ea nu are inca 15. Dar ceilalti au mai multa incredere in fortele lor si mai ales in ale ei. Oare mintea ei ce spune? Sigur e tacuta.Ea nu-si asculta decat intuitia care ii sopteste incurajari.Fii-mea stie sa asculte cu atentie.
Eu analizez in continuare probabilitati. Pericolul e adevarat. Da, dar frica nu e. E o iluzie, pe care o las sa hotarasca in locul meu.
“Nu vrei sa stai cuminte jos si sa ne astepti la masini? Ia-ti o carte, bea un ceai, fa ce vrei dar stai cu picioarele pe pamant!Nu ai aripi atat de puternice.Traseul asta e de fier.Il cheama “Ferrata”,n-auzi?Iar undeva pe o scoaba din aia sus locuieste frica.Ce ai sa faci cand dai de ea?”
“Am un plan: am sa merg sa o cunosc. Daca nu o infrunt, ma va tine prizonier. Ma voi duce catre ea si va fugi. Daca nu, intai o sa inghetam impreuna, apoi o sa ne dezghetam cu incurajarile celorlalti si o sa o luam acasa transformata in curaj. Stii ca traiesc mereu la intersectia dintre dorinta si frica,nu? Eu sunt la conducere!Aduceti sufa,va rog.”
Pe cei 200m am facut bataturi de la sufa pe care as fi luat-o si acasa daca puteam. A fost rece dar de incredere.
Am descoperit ca unele frici au locuinta temporara in mintea mea; altele stau acolo permanent. Toate depind de mine pentru a supravietui. Cu oamenii potriviti si cu o mana de ajutor iti cresc aripi suficient de puternice pentru a te duce acolo unde vrei. Si daca nu ai curaj, regretul e pentru totdeauna.
La capatul podului, cei care stiu ce naste drumul acesta in oameni, au pus un caiet si ceva de scris. Acolo sa lasi o bucatica de traire, asezata cuminte la adapost, si poate din cand in cand sa mergi sa o reinnoiesti.
Acelasi rol il au si fotografiile facute de Dragos si Gabi.Mintea mea era prea plina pentru a ma gandi la poze.
Cand am ajuns in varf, s-a pornit si ploaia.Una furioasa, cu nori negri si gheata alba. Mi-a diluat adrenalina si a stins focul pe care singur mi-l aprinsesem in minte, iar tunetele au fost niste mustrari pentru prea multe griji si prea putina incredere.Data viitoare voi fi mai curajos si-mi voi amuti mintea mai repede.
Fii-mea a crescut; incet dar sigur ii cresc si aripile. Se va descurca. Stie ca frica e un impostor si ca nu o protejeaza. Se va apara actionand. E curajoasa si asta ii va da libertate.
Tu ce ai face daca nu ti-ar fi frica?
My Happy Jar 